sâmbătă

Duh patriotic de mai

X

Actuala generaţie de români, mai ales cea de intelectuali, a vândut România Europei. Scurt şi cuprinzător! Un păcat mai grav decât toate păcatele lumii. Un păcat despre care unii nici nu se gândesc că vor da seama la Judecată! Din 1989 nu am văzut mai mult de o mână de oameni care să ceară ca România să nu intre în Europa. În pofta noastră noastră de parvenire am vrut democraţie, liberalism, case frumoase, aragaze moderne, maşini complicate( chiar apropo,ce frumos fac pelerinaje la mânăstiri „ortodocşii” de astăzi în maşini scumpe?!).

   Nici o atitudine publică decisivă împotriva masoneriei. „Ce-i aia?” şi „ De ce să ne băgăm în chestii neverificate?” Doar câţiva „guralivi” ( ca de obicei unii şi aceiaşi), care au strigat din 1990 că Europa e produsul finanţei oculte ateiste, că ea nu trebuie asumată în felul acesta. Dar, s-a trezit generaţia actuală de mondeni, a celor ce au 30-40-50 de ani, ca „între blide”( vorba lui Iorga) la un chef sau la o întâlnire mondenă ( cum e la modă între familiile acestei generaţii, să se întâlnească seara la taclale, adică să SOCIALIZEZE) să facă din 1990 prgnoze de fericire a României( ba că e bun Iliescu, ba că e rău, ba că e român Vadim, ba că e securist, ba că e sfânt Băsescu, ba că e marinar etc). La aceste mese s-a decis votul şi viitorul Romîniei. La şpriţ, la socializări, la ciorbă de burtă, la restaurante. Ce să te mai miri că apoi la chestiuni elementare de creştinism aceşti oameni pică examenul lamentabil, sau la vor o dau "pe ce e mai practic" pentru bănuţii din buzunarul meu. Ei bine, tocmai aceste discuţii au adus robia României. Generaţia de ani 30-40-50 a trăit mai mult din chefuri, din bere, din grătate, din populism politic la nivel „de masă”. Nici unul nu a fost însă pe front. 

Nici unul nu o organizat o acţiune politică patritică şi creştină capabilă să facă propagandă împotriva răului, a masoneriei, a duhurilor necurate. Pentru că răul şi l-au asumat. Ba mai mult, unii s-au ascuns după nu ştiu ce citate dela câţiva duhovnici din mânăstiri, cică vezi Doamne părintele X a zis că mai important e să nu ne băgăm în poilitică, să ne vedem de masluri, de dezlegări, de ego-ul nosstru. Ciudat! Cum ştim noi uneori să ne moitivăm chiar şi duhovniceşte inepţiile noastre comportamentale şi lipsa de iubire! Ce ruşine!...

 Cum ar putea trăi ACEASTĂ GENERAŢIE fără pachete de cafea Amaroi, fără ţigări, fără băutură, fără vizitele reciproce de seară şi sfârşiturile de săptămână comunitare? Ei bine, tocmai aceste vicii au cumpărat tăcerea acestor generaţii şi înscrierea lor doar în discuţii sofistice şi fără sens! În acest timp Ardealul plânge aproape vândut economic străinilor! Noapte bună români!

Laşitate de români

 

Gorunul nu mai are pace,

Şi frunzele doinesc a jale,

Prin Apuseni Ardealul tace,

Şi-atâtea pietre ard pe cale.

Copita unui murg oftează,

De dor de Iancu plânge neamul,

Prin munţi mai mult se însemnează.

Cum a ajuns străin hotarul.

Şi iată, nimeni nu veghează,

Stă Transilvania trădată,

Politicul îşi însemnează,

Ipocrizia încă-o dată.

 

Şi Europa v-a fost plagă,

Voi aţi fost negustorii darnici,

Iubirea voastră de ocară,

Prin care v-aţi vândut amarnici

Şi ce a mai rămas din toate,

Muţenia de-a şti Ardealul,

Doar o provincie pe roate,

Prin care moare însuşi neamul.

Şi Horia crunt vă dojeneşte,

Iar Iancu flinta v-o arată,

Când laşitatea vă sporeşte,

Şi interesul vă e vatră...

vineri de izvorul tămăduirii

Jurnalul clipei de sinceritate! 

Mi-e dor de Apuseni. Îmi reproşez clipele pe care le-am pierdut în viaţă departe de Ţebea, de Arieşeni, de Vadul Moţilor, de eroul unic Avram Inacu. Am devenit unori prea apropiat de cei de acasă şi de drumurile dăruirii. Desigur, ştiu ce vreţi să spuneţi, mi-a plăcut să fac ceea ce am făcut. Să le vorbesc oamenilor, să le cânt, să îi adun laolaltă precum cloşca îşi adună puii. Dar, oamenii sunt oameni. Şi eu sunt om. Oamenii au bucurii doar atâta vreme cât le eşti lor bucurie. Oamenii iubesc bucuria lor şi abia atunci acceptă bucuria mea.

X

De nu ar fi vanităţile personale, de nu ar fi ciuda din inima celor goi de iubire, Hristos ar fi însăşi lumina de pe obrazul nostru.

X

Fraţilor, e bine să mai terminăm cu vanităţile. Umilinţă se cere tutror, nu să vă asociaţi “cei loviţi” în “vezi, ce ţi-am spus, şi eu am păţit tot la fel!”. Creştinul adevărat nu se plânge şi nu păţeşte niciodată nimic. El este însuşi steaua din palma pruncului Iisus. Mulţi însă nu cunosc creştinismul. Îl mimează, fac ceva filantropie, dau ceva pe la biserici şi apoi uită să zică:Iartă-mă!

Treaba lor, se vor smeri!

X

De o vreme vorbesc “obsedant” despre iertare şi împăcare. Iată-i aşadar şi pe cârtitorii mei reacţionând.   Trei, patru, poate şapte: “Părintele. Nu mai ştie altceva să vorbească!” Au dreptate aceşti puţini... Nu ştiu alt discurs, şi o să vorbesc până când am să exorcizez vanitatea şi laşitatea celor căzuţi lângă mine la examenul iubirii. Ştiu, vrăjmaşul vrea să tac, să plec, să opresc “proiectele mele” etc. Dar, aşa cum nici până acum nu a reuşit să mă doboare, căci nu a îngăduit Dumnezeu, nici de acum înainte nu o să-I ofer satisfacţie. Aşadar, pregătiţi-vă. De mâine îmi reiau discursul despre ascultare, iubire, împăcare. Aşa, şi tot aşa până când se va alege grâul de neghină!

X

Cred că de aceea trăim. Ca cei din jurul nostru să ne dea curaj, să ne susţină. Să ne întindă mâna. Ţineţi mereu mâna întinsă. nu se ştie...

X

Dacă nu aş fi cine sunt aş avea o singură dorinţă. Să mă aşez în genunchi într-o biserică de mir, să nu mă gândesc la „cine e popa” şi ce oameni sunt în jurul meu. Smerit să ascult slujba, frumoasă, sau oricum e ea exprimată. Să tac, să nu cer nici o „preocupare” în acea biserică. Să nu mă făloşesc. Să nu fiu frustrat de „importanţa” altora. Să stau cuminte şi să privesc doar spre chipurile pline de evlavie ale sfinţilor. Să tac şi să cred simplu în Dumnezeu. Să am ochii îngerilor şi nu ai demonilor, ochi care mă obligă să văd doar pe alţii şi felul lor de a fi. Să-l scot pe demon chiar din propria mea persoană. De la mine să încep exorcismul, de la strana mea, de la judecata mea, de la clevetirea mea, de la frustrarea mea, de la egoismul meu, de la păcatul meu. Altfel ce rost ar avea să mai stau în Biserică. Mă voi muta dintr-una în alta ca un jidov rătăcitor şi mai mereu voi vedea păcate, ispite şi demoni.

X

Dor de Apuseni. Regret încă o dată că nu sunt acum lângă brazi, să mă preumblu simplu lângă susurul unui izvor de munte, să vorbesc liber cu Dumnezeu şi să mă reîntorc în lume cu gânduri line. Dacă vreţi să fiu mai bun, mai aproape de voi, mai înţelegător cu voi, rugaţi-vă să pot ajunge în Apusenii inimii mele. Sloboziţi-mă să simt în singurătăţi nemărginirea şi apoi să revin ca o rază de soare care dezmiardă clopotul florilor de speranţă.   

Eu, flutur infinit

Şi infinitul a ajuns un mugur,

Pe care liliacul scrie dor,

Povestea mea e un oftat de flutur,

Şi din acest oftat se naşte-un zbor.

Cum fluturele cântă în tăcere,

Condiţie smerită de copil,

Din flori îmi voi culege mii stele,

Frumosul rost de-a fi cât mai subtil.

Şi dacă prin aripi se zbate viaţa,

Aş vrea să am eu însumi cerul meu,

Să pot zbura când vine dimineaţa,

Pe umărul frumos de Dumnezeu.

Să nu îmi mai frâneze nimeni plinul,

Destoinic să cunosc tot ce e sfânt,

Că şi aşa mi-am terminat suspinul,

Cu atâtea lacrimi scurse în pământ.

joi seara

Jurnalul de splendoare continuă să curgă!

   Primesc tot mai multe ecouri pozitive din partea celor care au asistat la concertele Cenaclului Lumină Lină, oameni care au descoperit un mod firesc al bisericii de a fi lângă oameni. Tocmai acel firesc pe care toţi îl ignoră spunând cât este de însemnat. Îmi spunea un fiu duhovnicesc drag mie chiar în această seară: „ Îmi pare rău că într-o anumită situaţie nu am ştiut ce să spun în apărarea cenaclului. Noi nici măcar nu ştim cu adevărat părinte la cât de mulţi oameni necunoscuţi a făcut bine acest cenaclu. Aşa e întotdeauna, cei care fac ceva vor fi mereu incomozi, dar cenaclul este iubit şi tot ce aţi făcut dumneavoastră cu felul propriu de a fi. Vă iubim tocmai pentru că noi simţim şi vedem clar, clar de tot, că această echipă a făcut lucruri adevărate!” M-am bucurat să aud aceste cuvinte. Iată ce înseamnă să gândeşti cu adevărat liber de orice determinări umane şi să fi bun la suflet. Mulţumesc celor ce mi-aţi scris! Pe unii nu vă cunosc. Cu atât mai mult cu cât descoperind cenaclu aţi descoperit neamul românesc. Neam pe care actuala generaţie de creştini la lăsat de izbelişte. Cu totul!

X

Va fost greu să alegeţi poezia lunii. Le-aţi ales cam pe toate. Aş putea să dau şi un clasament. Las mai bine să se mai adune şi alte opinii. Văd că în fiecare zi mă trezesc cu multe emailuri şi cu tot mai frumoase opţiuni. De fapt luna aprilie încă nu e sfârşită.

X

Mi-a fost dată viaţa ca un drum nesfârşit. Visez distanţe noaptea şi borne kilometrice pe care de multe ori aş vrea să le ating chiar cu propria mână şi să-mi spun: Da, până aici am ajuns, mai departe fie ce-o fi…! Toate destinaţiile mele au un singur punct de plecare Sibiul şi un singur rost: Ardealul! Altă traiectorie nu găsesc, alt vehicul nu pot folosi decât cel al propriului sânge. Ardealul e starea de spirit cu care mai pot înţelege ceva din nebuloasele vieţii. Dacă nu ar fi el, România ar fi un pustiu balcanic plin de copite de cai străini. Un tăvălug de istorie ne-ar arăta condiţia de veşnic învinşi şi ne-ar încredinţa resemnării. Prin Ardeal tricolorul poartă virtute şi bun simţ, civilizaţie şi smerenie. Ardealul înseamnă smerenie. Închişi în curbura Munţilor Carpaţi, ardelenii au învăţat ca nimeni alţii tăcerea şi lipsa de lamentaţie. Aşa se simte mai uşor aerul Împărăţiei Cerurilor!

X

Îmi plac toţi românii. Pentru că avem aceeaşi mamă şi aceleaşi neputinţe. Pe toţi îi simt în acelaşi coş de iubire în care ne strângem din păcate doar în vreme de primejdii ca să ne simţim suflarea.

X

Un drum prin Ardeal e o călătorie spre vatra strămoşilor. Aş vrea să rămân până la sfârşitul vieţii doar un biet pelerin pe o colină din Ardeal, să-mi simt neamul mai aproape, în inimă, pe gânduri, pe obraz. Neamul meu românesc. Lacrimă din potirul suferinţelor divine.

 

X

Pelerin în veşnicie

Şi să porneşti într-o amiază mare

De la Sibiu spre infinit de pace,

Prin duh de iarbă, ca o întrebare,

Iar din răspuns să faci un crez tenace.

Aşa poftesc toţi ardelenii viaţa,

Să stea pe drumuri când e rost de soare,

O transhumanţă care dă povaţa

Că niciodată timpul nu ne doare.

Eu m-am născut cu harta într-o mână

Să îmi însemn destinul de iubire

Pe căi pe care veşnic să rămână

Pelerinajul poftei de trăire.

Şi n-o să am odihnă niciodată,

Căci, vai, atâtea drumuri mă aşteaptă

Şi însăşi aşteptarea e o poartă,

Iar dincolo de ea e chiar o soartă.

Sfinţeşte-mi Doamne paşii, sănătatea,

Să fiu colindător şi pe la stele,

Apoi să-mi laşi umil însemnătatea

Că am un rost pe drumurile mele.

Iar după moarte pe o cruce blândă,

Drept testament,  să-mi scrie cu lumină:

Aici aşteaptă ziua cea profundă,

El, călătorul, de sub stea divină.

X

Explozie de liliac. Sentiment unic de copleşire dumnezeiască. Culeg crengi din grădinile mirării, apoi le aduc în casă şi le aşez în glastră. Deodată cerul mi se face frate şi mamă şi tată şi loc de bucurie. Cerul din casa mea…

La noapte va fi prăpăd. Primăvara va susţine cel mai febril recitat de dăruire. Noaptea de liliac. Noaptea în care un înger vi se va arăta în palmă. La noapte ţineţi deci palmele deschise şi degetele răsfirate. Mugurii de descântec vor aduce boabe din strugurele lui Dumnezeu. 

Un sobor de sfinţi va intra în casele cu ferestre deschise şi va începe să colinde nemurirea. Diapazonul de lumină, pe care îl va ţine Sfântul Gheorghe va fi semn că raiul încuvinţează poveştile de dăruire. Nu vă rămâne decât să îi luaţi pe cei dragi şi să îi sărutaţi pe frunte. Acesta va fi semnalul că sunteţi bucuroşi de oaspeţi şi că din adâncul inimii aşteptaţi colindul desăvârşirii.

X

Să nu uităm la miez de noapte Maica Domnului va picura cu lacrimi pe pământ. Izvorul tămăduirii se întoarce pe pleoapele voastre ca să nu uitaţi că sunteţi şi veţi rămâne cei mai frumoşi copii de iubire. 

Vis de primăvară

Şi o să-mi dau poverile pe ape,

Ajunge cu îngheţul de speranţă

Priviţi cum cerbii vin să se adape

Şi ce frumos păşesc în cutezanţă.

Mă reîntorc în lumea ideală,

Aici între păduri ce dau frumosul,

Cuvântul mi se umple de cerneală,

Poeme să-şi împrăştie mirosul.

Ce-o să mă fac de-atâta verde simplu,

Culoarea îmi apare nerv şi pace,

Ardealul viu îşi altoieşte timpul

Pe fiecare frunză care tace.

Şi o să-mi las colindul în izvoare,

Cu ochii dacici voi întoarce zborul,

Să-mi smulg din suflet spinul care doare

Şi să rămână pe vecie dorul.

Poftiţi cu mine la ospăţ de lacrimi,

Sorbiţi încet şi lin nemărginirea,

Căci dincolo de vorbe şi de datini,

Din primăvară a rămas simţirea.

X

Acum e ora când blândeţile îi adună pe cei ce se zbat în propria neputinţă. Îl rog pe Hristos să vă facă să vedeţi cât de frumoasă este smerenia şi tăcerea. Ea este adevăratul izvor de tămăduire. Ardealul poate fi o lecţie pentru mult vorbitori. Din suferinţă tăcerea devine coroană de rai. 

... Şi mai am o poezie vrednică de citit pe blogul cu poeme. Mergeţi ca de obicei şi acolo!

miercuri seara

Jurnalul unei noi zile, sau a serii cu stele curate

Zorii învierii. Îi văd şi astăzi. Curaţi, blânzi, blajini, ca şi suflet unui om ce iasă din plânset. În săptămâna mare doar luceferii frumoşi de iubire ajung să plângă cu splendoare. Şi lacrimile se scurg în potir de mirare şi suspin. Sunt lacrimi care din ghemul gândurilor picură spre Dumnezeu, de aceea cel ce plânge în acest zile este el însuşi picătură de har inocent.

X

Vă e teamă de dimineţi? Atunci luaţi apărarea fiecărei nopţi şi sărutaţi-o pe ochi. Ca un descântec, apoi strecuraţi o picătură de Aghiazmă Mare în colţul ochiului drept. Nu e superstiţie, e dreptul lui Dumnezeu de a se înşuruba în luceferii plinirii noastre. Mergeţi apoi la fereastră, deschideţi larg geamul şi închinaţi-vă cucernic către răsărit. Strigaţi către Maica Domnului să vă trimită un pumn de stele cu care să vă faceţi apoi patul luminos. Se spune că cel ce doarme pe un sirag de stele nu se va mai supăra niciodată pe nimeni. Iar în dimineţi va redeveni copil şi va avea drept soră de puritate blândeţea vorbelor de iubire…

X

Vorbiţi frumos! Ne trece timpul oameni buni! Vorbiţi-le tuturor frumos. Fiţi ca nişte flori de vişin ce aşteaptă să se scuture în poala copiilor cuminţi. Alegeţi jertfa vorbei frumoase. 

Mai bine să ne umilim în vorbe blânde şi să aşteptăm fructele bucuriei. Nu uitaţi că prin livezile simple ale vieţii Dumnezeu îşi scoate la plimbare îngerii de bucurie. Pe aceştia să îi luaţi de mână şi să le povestiţi gândurile florilor de primăvară. Nu vă fie teamă, florile însele vor vorbi prin voi.

X

La ora 18 primesc un telefon. Un român din america mă gratulează cu vorbe frumoase, calde şi pline de spirit. Mă pierd, sunt gata să îl opresc, dar prea frumos îmi vorbeşte. Ştie multe despre mine, despre activităţile mele, despre ceea ce încerc să presar pe pământ. Vocea pare a unui om trecut de vârsta a doua. Stabilim o întâlnire. În cele din urmă se prezintă: Sunt Nicolae Răceanu din S.U.A, poate ştiţi că am cântat muzică populară. Rămân surprins. Ce mică şi frumoasă e lumea!

X

 

Îmi scrieţi frumos pe email. Ce să vă dăruiesc. Nu am decât curajul cuvintelor care pornesc din ochii mei spre bunătatea voastră. Şi astfel constat că lumea e mult mai bună, mai cuviincioasă şi mai aproape de fiorul laptelui adolescentin. O rugăminte: Să nu îmbătrâniţi degeaba, nu vă amărâţi frumuseţea cu pietre de rai şi cu iluzii de iad. Fiecare extremă strică şi răneşte pe cei din jur. 

Fiţi echilibraţi în toate. În rugăciune, în duhovnicie, în lacrimi, în zâmbet!

X

La poarta raiului cântă acum îngerii împăcării. Aud de pe pământ liturghia veştilor bune, în care marea devine soare, clipa eternitate şi zâmbetul cheie de rai. Zâmbiţi, adică suciţi cheia. Pe muzică de îngeri nu poate fi fericire mai mare. Bine aţi venit în rai!  

X

În grădina soarelui răsare o floare a adormit obosită. Mă uit spre ea cu ochii copilului care crede încă în vise de bucurie. Închid fereastra şi mă îndrept spre somn. Pe pat am o mie de stele…

La revărsarea zorilor

 

Mai sus către viforul nopţii,

Miracolul-şi strigă perechea,

Un înger pe lacrima morţii,

Păşeşte şi arde tristeţea

Mormântul e gol şi albastru,

Doar candeli îi spulberă vina,

Fecioare cu mirul măiastru,

Presară fiorul şi tina.

Nu plângeţi! – se aude cuvântul,

E viu cel dorit din vechime,

Culegeţi mai alb legământul,

Că mâine vor fi doruri line.

Şi duceţi o veste sublimă,

Că cerul întreg va fi soare,

Primiţi doar iubirea divină

Acum când nădejdea suspină.

Şi râul de lacrimi să fie,

Al vostru vohod ce doreşte,

Lumină din pacea târzie,

Din care Hristos dăruieşte.

P.S: Citiţi ceva special şi pe blogul de poezii
poeziicatalindumitrean.blogspot.com

Părintele Cătălin

Jurnalul unei zile de gânduri

 

Ieri am propus cititorilor fideli, câţi ori mai fi fiind,să-mi scrie un email privind alegerea poeziei lunii apilie, şi le-am oferit un remember Daniel Turcea, un fel de Labiş al generaţiei postmoderniste. Poet tânăr căutător de muze laice, a descoperit fulgerător valoarea creştinismului. S-a convertit simplu şi fără regrete, spre stupefacţia colegilor scriitori care îl considerau un smintit. Pe vremea sa auzeai astfel de vorbe: „ Ai auzit de Turcea ce-a păţit? Nu mai bea, nu mai scrie orice şi cântă în strană la o biserică de cartier! Săracul, ce ştii ce necazuri va avea, sau a înnebunit din prea multă poezie…” Cam aşa se vorbea de Turcea, tot la fel păţesc şi cei ce se rup de lume. O vreme sunt socotiţi nişte „visători”. Dar ei visează cu ochii deschişi. Şi ce văd în faţa lor? Împărăţia Cerurilor!

X

Hai să vă dau câteva versuri mistice de Daniel Turcea. Poate vă plac, poate simţiţi ceva în plus: Învierea

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Cel al cărui nume se văd pe plaja

Stelelor.

La tărâmul lui Dumnezeu,

A venit într-un grăunte şi acolo,

Între pustiul mic şi pustiul apei sub

măslini

a fost răstignit.

Lumea nu are decât o singură justificare- Învierea!

X

Găsesc o vorbă care mă dezcumpăneşte. Aparţine lui Octavian Paler: „ Nu mi-am sărbătorit niciodată ziua de naştere. Ce pot să spun la 80 de ani. Iubesc încă viaţa. Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari!” Reflectez profund la ce spune Paler. Neînţelesul lui mă acoperă. Şi eu iubesc pe undeva viaţa. Am un singur regret: Incapacitatea de a fi pustnic. Mi-ar fi pierdut să-mi iau adio de la toate şi să rătăcesc într-un vârf de munte. Departe de teorii, de vise,  de cei ce mă înalţă, de cei ce mă dispreţuiesc. Aş fi trăit un creştinism direct pe cruce, fără obligativitatea de a mai trage crucea după mine. Pentru că pe unde o duc se lasă cu praf, cu iluzii, cu nefericire, cu entuziasme, cu apostoli etc. Neavând însă curajul pustniclior rămân  să suport în fiecare zi iluzia că sunt de folos sau că nu aduc nici un bine lumii înconjurătoare.

X

Pe undeva zilele de paşti sunt grele. Mai ales în casele în care lipsesc posibile persoane dragi. Noaptea mă mulţumesc cu prezenţa îngerului păzitor, deşi îngerii nu vor putea niciodată suplini dumnezeire. Dar să nu spun vorbe mari: dumnezeire, mântuire, sfinţenie. Hai să încep de la firesc, de la simpla zbatere mlădioasă a lumânării de pe pervaz. Noaptea ea pare simfonie paradisiacă, promisiune de zile mai bune. Atunci mă reîntorc în mintal, îmi imaginez un câmp cu flori, lume care îmi surâde şi îmi vorbeşte frumos

X

Uneori mi-e teamă că mi-am pierdut exuberanţa, că nu mă mai surprinde nimic, nici măcar binele. 

E clasica „akedie” a pustnicilor care se mâhnesc şi nu ştiu de ce. „Mi-e bine, adică mi-e jale!” – cum spunea Adrian Păunescu. Adică să stai într-un punct şi să-ţi doreşti ceva, iar când ai acel ceva să te simţi incomodat de el şi să-ţi doreşti altceva. Morala fără iubire poate naşte astfel de mici monştrii „cu faţă umană”. Sper să nu fi ajuns acolo. Şi ca să îmi dau seama de adevăr încep a scrie poezii. Prin poezie îmi verific pulsul normalităţii. Prin poezie, vorba Mântuitorului poţi muta munţii din loc şi să îi aduci în casa ta. Totul e să ai un dram de credinţă… Hai să încerc să sciu chiar acum, ceva pe loc:

Soluţie stingheră

Soluţie la orişice problemă,

Aduceţi munţii în căsuţa voastră,

Târâţi-i peste orice teoreme,

Şi nu vă-mpiedicaţi de o năpastă.

O să vă socotească mulţi sminteala,

Nici o problemă mergeţi înainte,

Şi daţi-le şi altora porneala,

Ca să aducă munţii din cuvinte.

 

Şi casa o să redevină ţară,

Pădure cu posibilă suflare,

Şi dincolo de viaţa cea amară,

Veţi regăsi iubire şi-ndurare.

Un râs, un iepur sau o veveriţă,

Mai câte-un urs şi lin o căprioară,

Vor sta cu voi pe stânca cea pestriţă,

Fotoliul vă fi o floare rară.

Aşa va-ncepe inima să bată,

Cu munţii alungând singurătate,

Deci luaţi de bună vestea însemnată,

Cât sunt aproape munţii de cetate.

Un sigur gest şi gata va fi bine,

Prin casă va petrece dăruirea,

Aduceţi munţii cu suişuri line,

Ca să cunoaşteţi viaţa şi iubirea!


P.S: Parcă totuşi mai am ceva exuberanţă! Ce spuneţi! Of...