marți, februarie 28

Seară duhovnicească - Ortodoxie și reîncarnare

MEDITAŢII LA POSTUL MARE (II)

De ce-a căzut pe jos Dostoievski?

Christul lui Holbein
   Există o relatare a soţiei marelui scriitor rus Dostoievski, în care se spune că văzând acesta un tablou religios apusean cu Iisus cel crucificat, i s-a întâmplat să intre într-o profundă stare de epilepsie, căzând pe jos şi pierzându-şi cunoştinţa preţ de câteva minute. Tabloul aparţinea lui Hans Holbein, un pictor de altfel celebru în occident şi recunoscut ca un mare iconar al vestului. După acest episod, cu nuanţe destul de tragice, Dostoievski atrăgea atenţia asupra pericolului eminent al degenerării credinţei prin prisma unor aşa zise icoane, care nu fac nimic altceva decât să umbrească misterul Întrupării şi să umanizeze până la smintire un Hristos desprins total de Înviere.
Celebrul autor rus, mărturiseşte în Jurnalul său, că văzând o astfel de imagine îţi vine să crezi că este imposibil ca acest trup să mai învieze vreodată.
Cobor\rea de pe cruce în Apus
   Revăzând acest Christ al lui Holbein, mi-am adus aminte cum pictorul Sorin Dumitrescu spunea odată, în mod cu totul categoric, că  misterul şi realismul credinţei noastră începe şi se calibrează după icoane. Luând partea de apărare icoanelor ortodoxe, pe care le socotea ca aparţinând de fapt însăşi Bisericii Universale de dinaintea schismei de la 1054, acesta sublinia că dolorismul apusean pune accent, uneori chiar în exces, doar pe aspectele funebre în descrierea patimilor Mântuitorului.
  Să luăm un exemplu al acestor tablouri cu tematică religioasă şi să ne oprim asupra celui al coborârii Domnului de pe cruce. În Apus  o astfel de icoană pare înadins tensionată. Cei ce săvârşesc acest act sunt mai degrabă un grup de presiune, în care personaj principal este Iosif din Arimateea şi care oferă ochiului un spectacol clandestin al smulgerii de pe cruce al „Nazarineanului controversat”. Cei ce-l coboară de pe cruce par a se grăbi să-l ascundă cât mai repede. O energie nervoasă şi un patos visceral  străbat cu incandescenţă această imagine. O construcţie spectaculară din lumini şi umbre. Trupul Domnului Hristos este sfârşit de orice lumină şi perspectivă a învierii.  Tendoane superâncordate, morfologii sângerii, totul pare a descrie un act de anvergura unei răpiri. De aici şi degenerarea credinţei în occident şi modul în care lumea trăieşte în haosul olfactiv al noului iconoclasm numit televiziune.

Epitaf ortodox
 Să ne uităm puţin şi spre Icoana Punerii în Mormânt din răsărit. Blândă, caldă şi cu funcţii liturgice extrem de precise. I se mai spune Antimis, e aşezată pe Masa Sfântă şi pe deschiderea ei se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Această Icoană este extrem de dinamică,  Ce mai face concret această icoană? În Vinerea Mare, preoţii ies cu Epitaful pe umeri zicând: „Iosif cel cu bun chip coborându-te de pe cruce în mormânt nou te-au pus” Apoi Epitaful este aşezat pe mormântul din naos. Pantocratorul este practic perpendicular pe Epitaf. Pe epitaf e apoi pusă Evanghelia şi Cruce.
Această mişcare a preoţilor reprezintă coborârea de pe Cruce a Mântuitorului. Hristos în acest moment este omniprezent în întregul univers. În patru puncte cardinale sau în patru toposuri. Textul liturgic spune clar acest lucru: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins” Cel de necuprins a încăput într-un mormânt, într-un spaţiu mărginit.  Exact ca în Icoana Maicii Domnului cu pruncul în braţe, locul unde Ziditorul stă în braţele zidirii. Şi de aici declanşarea stupefacţiei şi a întrebărilor despre modul în care a încăput Arhetipul în braţele tipului. Este o împlinire a misterului Întrupării, Cele de necuprins întră într-un mormânt limitat. Smerenie absolută şi iubire de oameni împlinită.
   Aşadar epitaful validează eclesiologia. Existenţa Bisericii are aşadar la bază Răstignirea, iar jertfa este subiectul Antimisului. Crucificarea nu este nimic altceva decât vestea naşterii Bisericii, iar „Coborârea din Mormânt”, Antimisul, este piesa care validează însăşi edificiul bisericii.
Şi, ar mai fi de subliniat un amănunt al acestei icoane pline de smerenie şi născătoare de credinţă. Din punct de vedere morfologic în această icoană capul Domnului este mic. La fel şi mâinile, contrastează răzbit cu forma plină a pectoralilor. Deci, pentru iconar, nu „chipul” este tema principală a imaginii. Chipul Domnului este micşorat intenţionat în raport cu corpul spre a se sugera ideea chenozei sale absolute. Adică a smereniei prin care aduce mântuirea lumii. În concluzie, în faţa unei astfel de Icoane, marele Dostoievski ar fi rostit numaidecât: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Părintele Cătălin Dumitrean


PE BLOGUL DE POEZIE AM REVENIT CU DOUĂ NOI CREAŢII. VĂ INVIT SĂ LE CITIŢI!

luni, februarie 27

MEDITAŢII LA POSTUL MARE

Abdomenul Domnului
de Părintele Cătălin Dumitrean

Icoana ortodoxă a Răstignirii
    În icoana ortodoxă a Răstignirii există un amănunt care de obicei nu e bine observat de ochiul creştinului rugător. Domnul Iisus Hristos este redat cu abdomenul puţin în faţă, fapt care îi deosebeşte radical reprezentarea iconică de toate celelalte reprezentări de origine apuseană. Ce înţeles are însă această reprezentare, pe cât de unică pe atât de  profundă şi spectaculară? 
Dacă e să răspundem dintr-o suflare o să spunem doar atât, că Mântuitorul se livrează cu toată încrederea celor ce l-au răstignit. Atât şi nimic mai mult. Astfel că imaginea şi înţelesul ne copleşesc alte înţelesuri teologice. Adică, Cel ce tocmai suferă un mare afront, bătăi, scuipări, însuliţare şi este la un singur pas de moarte, îşi deschide în mod iubitor personalitatea în faţa oamenilor, dăruindu-se integral şi fără rezerve. De aici şi concluzia, că cei ce-L răstignesc nici măcar nu îi sunt vrăjmaşi, ci după cum mărturisesc marea majoritatea a sfinţilor părinţi, doar  nişte ignoranţi ai dragostei Sale. Acesta este de fapt superbul patimii divine al Domnului, care are încredere în cei care-l omoară, ca un îndrăgostit care pe „toate le crede şi pe toate le iartă” după expresia paulinică.
   Mai mult decât atât,dacă ne uităm mai bine în Icoana Răstignirii, observăm că trupul Domnului este mlădios, înşurubându-se pe Cruce, aşa cum viţa se aşează zglobie pe arac. El însuşi mărturisise cândva „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele”. Pe cruce Domnul stă liber amestecat cu creaţia sa, mergând până la a deveni una cu lemnul crucii. Poate că tocmai de aceea, în primele secole crucifixele nu avea reprezentate pe el „chipul Domnului”. Erau simple şi pline de sugestivitate.
Dolorism apusean ce provoacă pietismul
Crucifix apusean
  Ulterior însă, pietismul religios a alunecat în reliefuri şi a expandat trupul Domnului pe crucifix, ajungând până la dolorismul apusean al evului mediu. De ce este greşit acest dolorism. Însăşi Evanghelia duminicii care a trecut ne forţează să „zâmbim când postim” şi să respingem „durerea nevoinţelor” De aici tragem concluzia că pietismul, remarcat mai ales prin efuziuni sentimentale, este acea atitudine greşită a credinţei care trece în plan secund cunoaşterea dogmelor. El are o provocare sentimentală, printre care şi aceea de a ni se face milă de propriul Dumnezeu. Tablourile religioase apusene provoacă compasiune în faţa Patimilor Domnului. Ca şi cum Domnul ar avea nevoie de compasiunea noastră şi nu invers.
Troiţă ortodoxă
   Apusul şi uneori şi unele tablouri sau cântece religioase storc la maxim compasiunea şi durerea noastră. Iar a avea compasiune înseamnă a simpatiza doar cu suferinţa cuiva şi nu a face ceva pentru bucuria lui. Ori nu acesta este scopul Domnului pe cruce. Paul Claudel spunea că „până la ultima suflare de viaţă, Hristos este preocupat de împlinirea întrupării sale”. Care este oare acest scop? Răspunsul e fără echivoc: realizarea Bisericii! Atragerea efectului Cinzecimii! Continuarea operei sale pe pământ prin lucrarea expresă a Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Nu degeaba se spune că: „El a agonisit cu scump sângele Său, Biserica Sa” Domnul Hristos nu se răstigneşte pe cruce pentru a scoate lacrimi din inima omului, ci pentru a începe lucrarea cea sfântă a eshatonului, adică mântuirea noastră.
Iată de ce El se oferă integral şi fără rezerve. Iertând şi iubind, precum vor face ulterior şi mucenicii care „se fac privelişte tuturor”. Adică se descoperă integral, în toate amănuntele purtării e chip dumnezeiesc. Iar a purta „chipul lui Dumnezeu” înseamnă a iubi până la jertfă.

sâmbătă, februarie 25

GALA 100- Explozia bucuriei


Seara care a celebrat 100 de manifestări ale Cenaclului Lumină Lină a fost o explozie de frumusețe. 100 de concerte... Oare a fost mult? Puțin? Cert este că toți cei prezenți în seara aceasta la Biblioteca Astra au avut parte de un spectacol la care ai șansa să participi poate o dată în viață. În prelungirea spiritului creat de Cenaclul Flacăra,  în această seară am simțit din plin puterea cuvântului cântat, forța cu care poporul român a știut întotdeauna să pătrundă în conștiința universală.



Prima parte a concertului a adus în atenție melodii de folk foarte cunoscute, cărora e suficient să le rostești numele pentru a ridica o sală în picioare. Astfel, „Ploaia care va veni”, „Strunga”, „Amintire cu haiduci” au fost pe buzele tuturor, iar aplauzele le-au acompaniat permanent, într-un ritm frenetic. O surpriză deosebită și foarte apreciată de public a aparținut Părintelui Cătălin, care a interpretat într-o manieră demnă de marile scene ale lumii melodia „O, sole mio!”. În continuare, cântecele patriotice au completat imaginea pe care Cenaclul și-a construit-o de-a lungul celor 100 de manifestări, aceea a unui promotor al demnității naționale. Ultima parte a concertului a avut incluse câteva melodii de muzică internațională, care s-au bucurat de un imens succes.


Finalul concertului a fost apoteotic și ar putea fi rezumat în refrenul cântecului: „Sfârșitul nu-i aici!” Nici nu ar putea fi aici, pentru că cele 100 de manifestări nu au fost altceva decât temelia unei construcții durabile: CENACLUL LUMINĂ LINĂ!
                                                                                         Alina

Foto-reportaj prima seara Gala 100

O, Măicuţă Sfântă, te rugăm fierbinte, să ne-asculţi de-a pururi marea rugăminte…” Măicuţa a ascultat aseară nu doar rugăciunea credincioşilor şi a membrilor Cenaclului Lumină Lină, ci şi pricesnele cântate în cinstea Sa de către Cenaclu.


Membrii Cenaclului Lumină lină au început de aseară momentul de gală a celei de-a 100 a manifestare a Cenaclului la biserica de pe str. Dealului.


Pe lângă pricesnele şi cântările patriotice pe care membrii Cenaclului le cântă de obicei, au cântat un cântec nou, „Cuvine-se, să fi”, un cântec scris de părintele Cătălin în urmă cu câteva zile şi despre care pune că „este un cântec al inimii mele.” Cuvine-se lacrimă sfântă, să arzi ca-n pace duioasă, în inima caldă şi blândă, Marie, preadulce mireasă.”

Vă aşteptăm astăzi, de la ora 17, la Biblioteca Judeţeană Astra, la cea de-a 100 a manifestare a Cenaclului Lumină Lină.


vineri, februarie 24

SFIOS AM FOST LA CLUJ!

PĂRINTELE COLŢEA, DINU CRISTE ŞI PRIETENIA CARE NU MOARE!

Mâine e o zi mare. Sper să dorm la noapte. Cu gânduri line, cu inima la cenaclu, la voi toţi! Ce mai faceţi oameni buni? Mai intraţi pe blog? Veniţi mâine la Cenaclu? Sau măcar sunteţi de departe cu sufletul lângă noi?
Hai să vă spun ce zi am mâine:


ora 9: pregătire tehnică aparatură concert cenaclu. La Sala ASTRA
ora 10: se dă înregistrarea de la TVR CLUJ. Astăzi am fost la Cluj cu Părintele Protopop Gheorghe Colţea la invitaţia lui Dinu Criste. A fost o înregistrare minunată. Am avut emoţii. Nu mai prea am exerciţiul televiziunii. Dar m-am simţit bine. m vorbit despre sinceritate şi rugăciune. Greu, nu? Mâine puteţi vedea pe cablu toată emisiunea.
ora 11: Sosirea membrilor cenaclului la sală. Repetiţie generală. 
ora 14.05: vorbim la RADIO TRINITAS cu Părintele Colţea. Emisiunea e înregistrată.
ora 17.00:CONCERT EXCEPŢIONAL GALA 100
VĂ AŞTEPT!
ÎN FINAL SIMTE NEVOIA SĂ MULŢUMESC MAICII DOMNUL PENTRU TOATE!
DOAMNE AJUTĂ!

miercuri, februarie 22

DIALOGURI CU SUFLETUL MEU!

DESPRE BRÂNZĂ ŞI VEGETARIENI 









- Aşadar săptămâna brânzei…
- O să încep cu o glumă. Aparţine lui Benjamin Franklin: “Un ou azi e mai bun decât o găină mare mâine”.
 M-am întrebat de atâtea ori, dincolo de progresia renunţărilor cu care intrăm în Postul Mare, de ce atâta încrâncenare. La mâncare, la rugăciune, la a zâmbi? Şi mi-a venit în minte un cuântul al bunicii din copilărie care ne spunea: “voi niciodată să nu vă răzbunaţi pe mâncare”.
- Dar se cunosc virtuţile curative ale postului, rolul său în despătimire,în înălţarea sufletului pe plan duhovnicesc.
- Se cunoaşte şi modul în care Hristos însuşi a postit. Numai acest lucru să îl avem şi nu ar mai trebui discuţii despre necesitatea postului.
- Şi, atunci unde e problema?
- Ca de obicei în dispreţul nostru faţă de hrană şi cei ce nu postesc. Haideţi să vă spun unde facem marea greşeală. Postim, ne rugăm şi iubim prin comparaţie. Trăgând cu ochiul la “capra vecinului”, adică la postul, rugăciunea şi iubirea lui. Ea să văd ce face ăsta sau asta. Şi ochim întotdeauna o persoană care “ne stă pe creier”.
- Cine e această persoană?
- Aceia despre care suntem gata să jurăm că nu avem nimic cu ei. Că nici nu ne interesează de viaţa lor, de ceea ce gândesc despre noi, de fapul că ni se arată vrăjmaşi. Aşa zicem noi: “Nu mă interesează ce face, dar nu vezi că nici nu e credincios, că nu posteşte, că nu se roagă etc”. Cu alte cuvinte, în viclenia noastră o să spunem că “Eu nă mă bag, treaba lui, treaba ei, dacă aşa crede!” Dar ne macină în interior un demon şi ca atare îl judecăm mai de fiecare dată când avem ocazia.
- Hristos a fost vegetarian?
- Nu, a mâncat din toate, dar cu măsură şi la vreme potrivită. De fapt, termenul de vegetarieni începe de la Buddha. El spune prima dată: “A deveni vegetarian înseamnă să păşeşti în curentul ce duce spre nirvana”. De aici a fost preluat acest termen şi “împins” în lume. Câtă vreme au postit pustnicii de la Pateric, mai nimeni nu i-a băgat în seamă. Nu s-a făcut vâlvă în jurul postului lor. Cum a ajuns un current eretic să se afirme, cu ajutorul ocultismului, el a fost promovat pe întreaga planetă. Sunt magazine, siteuri, hoteluri, simpozioane pentru vegetarieni. Ce vă spune asta? Parcă nu e lucru curat, nu?
- Pustnicii?
- Posteau cu măsură şi cu ascultare. Numai cu ascultare! Aici e diferenţa! Nu era nicodată o iniţiativă a lor personală. Posteau la porunca şi la măsură duhovnicului. 
Un lucru pe care noi nu-l putem concepe. Cerem postiri după capul nostru şi duhovnicii ce să facă, lasă de la ei, ca altfel îi judecăm şi ne ducem la alţii “după pofta inimii noastre”.
- Se vorbeşte urât despre mâncare?!
- Adeseori se întrece măsura. Zâmbesc acum când mă gândesc că Paul Valery, scriitor puţin mai şceptic de felul său, spunea  că “Brânza este cadavrul laptelui”. Sau Marquez, prietenul citatelor mele, avea o sentinţă destul de categorică: “Dragostea este la fel de importantă precum mâncarea. Dar nu hrăneşte…”
- Da, sunt atâţia săraci, care s-ar bucura de un colţ de pâine...
- Nu spunea cineva că “pâinea deschide orice gură” şi mai ales atunci când nu o ai. Scriitorul francez Nicolas Comfort împărţea lumea în felul următor: “Lumea e compusă din două grupe mari: Cei care au mai multă mâncare decât pofta de mâncare şi cei care au mai multă poftă decât mâncare”. Scurt şi cuprinzător. Sau, ironici find, trebuie să admitem ceea ce sublinia Carl Segan: Ca să faci o plăcintă din nimic, trebuie mai întâi să creezi universul!” Adică să fim dumnezei. Ceea ce de fapt nu suntem.
- Cu alte cuvinte, săraci şi cu pretenţii...
- Da, abia am pus început postirii şi ne şi erijăm în dascăli şi observatori ai postirii.
- Şi ce e de făcut?
- Să posteşti “TU”, cel care simţi aceasta! Şi lasă-te de educaţia aproapelui. Nu ai nici un mandat, nici de dascăl, nici de judecător. Nu mai strâmba din nas când îl vezi pe altul că bea, că mănâncă de dulce. Du-te “TU” şi fă altfel şi apoi roagă-te pentru “EL”. Atât şi nimic mai mult! Prin asta nici nu îl sminteşti, ba dimpotrivă îl ajuţi. Pentru că, poţi să-l sminteşti şi dând exemplu de postire şi apoi judecându-l. El simte acest fapt. Mai bine să dăm exemplu de dragoste, de bucurie, de linişte. Nu vă ascundeţi postul, dar să-i îngăduiţi şi pe ceilalţi la un colţ de masă... Fiţi buni cu toţi! Acum, hai, să mai zâmbim o dată!
Poftă bună la lactate şi la ce mai doriţi! 
Mai sunt totuşi câteva zile…