joi, iunie 28

Petru şi fratele său Pavel


 

   Parcă ar fi doi fraţi gemeni. Cu o singură minte. Cum însăşi Pavel spune: „Noi toţi avem mintea lui Hristos” Pe deasupra sunt şi frumoşi. Icoana îi prezintă cu chip luminat. Au o grimasă aproape zâmbitoare. Şi aceasta presupun că se întâmplă imediat după ce Nero i-a trimis în moarte. Ce sublim! Să poţi râde de moarte şi de ambiguitatea ei. Să-ţi baţi joc de ea. Să o banalizezi…
   
Petru şi Pavel. Aş fi vrut să îi cunosc personal. Să le câştig prietenia şi să merg împreună cu ei prin satele României. Cu Cenaclul  Lumină Lină. Aud că şi Sfântului       Pavel îi plăcea să călătorească. Pe atunci slujbele nu erau aşa de stricte ca astăzi. Pe atunci nu-ţi „pierdeai mântuirea” aşa de uşor… Intra într-un oraş, vorbea cu oamenii despre Hristos, făceau câteva rugăciuni, cântau, stăteau la masă şi se pregăteau de mântuire. Ce frumos! Ce viaţă simplă şi necomplicată! Aşa era atunci…
   
Petru era mai aprig. Foarte atent cu legea. Pavel mai mult cu iubirea. Cu epistole, cu poezie, cu locuri comune… Puţin mai larg în vederi… S-au şi contrazis între ei. Foarte puternic… Influenţaţi probabil de cei din jur. Petru şi Pavel. Ba că unul e prea habotnic, ba că celălalt e prea visător.Că ar trebui păstrată şi legea mozaică, că nu e cazul să o mai ţină. Sunt dovezi clare ale distanţei lor. Corintenii chiar au început să se certe pentru ei. Că unii sunt ai lui Petru, că ceilalţi sunt ai lui Pavel. Că Petru e mai duhovnicesc, că Pavel e mai mult cu plimbările… Şi le-a închis gura tot Pavel. A scris capitolul 13 de la Corinteni. S-a "scos" ca de obicei... Ceva de genul, spuneţi ce vreţi, dar tot mai mare e dragostea şi iertarea. Da… Aşa e… Până la urmă au murit amândoi împreună. În aceeaşi zi… Ca doi fraţi. Uitând trecutul şi intrând împreună în cer… Că doar nu s-a împărţit Hristos! 

miercuri, iunie 27

COLEGUL DE CRUCE

   Îl vedeam pe Iisus mai puternic decât mine. Acolo sus pe crucea Golgotei. Teologii mi-au împuiat capul cu suferinţa Sa. Că a tăcut, că era slab, că nu vroia să zică nimic, că toţi îl provocau şi cel mai mult Satan...
  De copil am dorit să îl cunosc mai bine pe Iisus. Să ne întâlnim odată la un ceai, bănuind că e împotriva cafelei şi a tuturor lucrurilor nocive de pe pământ. Să îl întreb lucruri banale. Pentru că pe cei mai iubiţi prieteni nu îi poţi întreba decât lucruri banale. De ce? Evident că din dorinţa de a-i menaja... Iar Iisus avea nevoie de menajamentul şi de simplitatea mea...
   Am găsit însă un Iisus obosit de problemele noastre. În viaţă, între prieteni, pe bloguri de internet... Mda... Suntem prea dificili pentru rai, pentru a accepta o singură zi de rai... Pentru că, paradoxal, ne plictisim repede de frumos.... Dacă dormim o oră la amiază ( în prealabil după ce ne-am plâns pe la toţi de oboseală şi de faptul că nu avem timp de dormit) ne trezim buimaci şi hotărâţi să facem lucruri "mari"... Chiar şi în ziua noastră de odihnă, adică să ne agităm. Să o luăm de la capăt... 
   Dimineaţa ritual identic. Patimi identice. Oameni identici. Banalitate şi consum energetic sufocant. Fugă, dialoguri telefonice machiavelice, ipocrizie... Multă ipocrizie. De la ţinerea ceştii de cafea, la poveştile despre oamenii politici... Cum şi-a mai tras "unul" glontele în gât şi cum ne facem noi că vedem... 
   Şi un Iisus obosit. Tot mai obosit. La ceaiul nostru verde care încă nu s-a răcit în cană. Ne ascultă "tragediile", ne priveşte puţin mirat, soarbe cu pudoare o înghiţitură şi apoi se ridică scuzându-se că mai are ceva de lucru. Trebuie să mai stea câteva ore pe cruce...
  În concluzie. Îl vedeam pe Iisus mai puternic decât mine. Mă rog, de pe cruce totul se vede altfel...

SÂMBĂTĂ ORA 17 LA BISERICA DE PE STRADA DEALULUI LA CENACLUL LUMINĂ LINĂ SE LANSEAZĂ CARTEA PĂRINTELUI CĂTĂLIN:
 
VĂ AŞTEPTĂM!
Pentru a vă da seama despre ce fel de carte este vorba vă redăm un mic fragment din dialoguri:

Mi-ar trebui o mie de vieţi să pot înţelege blândeţea străzilor din Padova. La capătul orelor de seducţie stradală stă un somn imens. Străzile padoviene te împing parcă la deşertăciunea de a pierde timpul. Un păcat despre care sfinţii spun că ar fi trimis de un demon iscusit spre risipirea profundă a omului. Personal nu cred într-o asemenea profundă fărădelege. Mai degrabă cred că a te bucura de cele ce te înconjoară este un fel de catarsis al propriei fiinţe. Şi să nu uităm că trăim într-o lume care şi-a pierdut profund exerciţiul admiraţiei. 
  Părintele M este ca de obicei la Capela Sfântul Luca. Cu mâna dreaptă pare a mângâia petalele florilor şi cu cea stângă strânge uşor rozarul. Mă apropiu de dânsul. Aş vrea să nu-l stingheresc. Pare a fi într-un extaz profund, faţă în faţă cu parfumul blând al crinilor. Ochii i se mişcă neîncetat, lentilele ochelarilor neputând ascunde acest lucru. Don M. Este preocupat parcă să descopere o taină profundă, pe care nimeni altul în afară de el nu ar putea-o pricepe. Din pieptul său nu răzbate nici un oftat. O respiraţie uşoară, de copil care doarme fericit, învăluie zidurile groase ale capelei.
  Sunt doar la doi metrii în spatele său. Cu oarecare teamă de a nu pierde nici un gest din acest magic ritual, ridic totuşi ochii spre chipul serafic al Sfântului Anton. Un fior ludic se prelinge parcă pe chipul meu. Sfântul are privirea străină de tot ce e lumesc. Ochii săi scrutează cerul, parcă vrând să pătrundă în camera de zi a arhanghelilor. Mi se pare că-l cunosc pe San Antonio dintotdeauna. Am sentimentul că ne-am mai întâlnit undeva chiar faţă către faţă, că mi s-a arătat în carne şi oase şi eu l-aş fi întrebat atunci:
De ce nu suntem toţi la fel ca tine? 
Mă desprind greu de acest moment al revelaţiei. Între timp Don M. s-a întors cu faţa către mine. Dar nu mă priveşte în ochi. Cu paşi mici şi întotdeauna egali porneşte către dulapul săpat în zidul capelei. Deschide o uşiţă mică şi scoate de acolo vreo douăzeci de iconiţe pe care le aşează uşor pe strana de închinare din mijlocul capelei. Sunt daruri puse la îndemâna eventualilor pelerini, pe care este pictat chipul cucernic al Sfântului Luca.
Discuţie simplă şi oarecum stingheră:

De ce florile?
Don M. mă priveşte zâmbind şi apoi îmi răspunde:
Pentru că ele au fost mai dinainte de a fi omul. Prin ele ne reamintim de paradisul pierdut şi de „hainele de piele” pe care omul a trebuit să le poarte imediat după cădere. Nostalgia paradisului înseamnă şi dragoste de flori. Sunt pilde pentru tăcere şi smerenie.
Florile?
Chiar ele. Nu se îngrijesc ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca. De unde-şi vor procura alte „haine de piele”. Dumnezeu le trimite soare, apă şi din când în când o mână omenească care să le poarte de grijă. Un Grădinar la fel de tăcut. Nu ştiu dacă aţi observat, dar grădinarii sunt cei mai tăcuţi oameni. Au întotdeauna capul uşor aplecat spre pământ. Par cuprinşi de amnezie şi de o pasiune nebună pentru lucrul făcut.
Asemenea sfinţilor?
Da, asemnea lor. Pustiul grădinarilor e chiar grădina în care-şi trăiesc zi de zi viaţa. Grădinarii nu sunt nici veseli şi nici trişti. Doar atenţi şi preocupaţi cu misterul muncii lor. Nu obosesc niciodată, nu se plâng niciodată. Îmi aduc aminte că în copilărie am văzut pentru prima dată un astfel de om. Muncea în grădina unor oameni bogaţi. Nouă copiilor ni se părea ursuz. Îl salutam gălăgioşi, dar nu el nu făcea nimic altceva decât să dea din cap. Acesta era singurul său salut. Nici un cuvânt în plus, nici un gest, nici un zâmbet. Într-o zi însă o grindină s-a abătut ucigătoare peste florile sale multicolore. Le-a zdrobit pe toate. Nu a mai rămas nici o frunză. La capătul furtunii omul a privit puţin descumpănit, apoi fără a spune niciun cuvânt a început a aduna de jos petală cu petală toate florile ucise. Le-a pus într-un coş şi le-a deosebit de frunze pe care le-a pus în alt coş. Nu vărsa nici măcar o lacrimă de durere. Dar suferea. Făcea eforturi eroice spre a-şi înăbuşi durerea atâtor pagube. Gestul mi s-a întipărit în minte în mod definitiv. Mi-am zis atunci, uite aşa trebuie să arate şi Dumnezeu.
Ca un grădinar ce-şi adună în cămările raiului petalele florilor ucise.
Da, da, aşa este. Florile străpunse de stricăciuni, petale ghilotinate de atâtea păcate. El, Grădinarul cerului le adună mereu în sufletul său şi de aceea când privesc o floare mă simt ca un Dumnezeu. 
Sfântul Anton?
Pe el l-a iubit întregul cosmos. Nu mai vorbesc de flori. S-a spus mereu că doar crinii sunt simbolul dăruirii sale. Dar nu este aşa. Toate florile au o slăbiciune pentru Sfântul Anton. Şi slăbiciunea este reciprocă. A avut-o şi el pentru flori, o am şi eu pentru ele.
Nu e periculos ca un monah să aibă slăbiciuni?
Dacă e vorba de flori, trebuie să şti că florile ne mântuiesc. Astfel de slăbiciuni aduc raiul mai aproape. Sunt slăbiciuni care curăţă fiinţa, în ciuda faptului că ele nu au nimic strălucitor. Te umilesc dar te mântuiesc. Iubirea este o astfel de slăbiciune. Te descompui până la depersonalizare în faţa celui iubit. Eşti ca o stană de piatră, fără conştiinţă de sine, fără vanitate, fără măşti de circumstanţă. De aceea iubirea aduce întotdeauna desăvârşire.
Chiar şi iubirea între doi oameni care să presupunem că nu cunosc nimic din legile declarate ale moralei lui Dumnezeu?
Mai ales atunci ea are un sâmbure de infinit şi de dumnezeire. A fi moral stă scris în firea omului - cum bine zice Sfântul Pavel – deci a iubi înseamnă a te dărui desfinţându-ţi ceva din tine. Undeva în latura depărtată a planetei noastre oamenii nu au auzit poate de Iisus. Dar când se iubesc o fac la fel ca şi creştinii. Îşi anulează multe egoisme spre a se face plăcuţi persoanelor ce le iubesc.





luni, iunie 25

Foto-reportaj: 24.06.2012 - Cenaclul în concert la BOGATA!



Concertul de la Bogata, județul Brașov a fost plin de culoare și a avut un farmec aparte prin complexitatea cântecelor abordate. Membrii Cenaclului au oferit imaginea unor tineri frumoși și entuziaști, veșnic în căutarea acelui „ceva” atât de unic, atât de aproape de Dumnezeu. Părintele Cătălin a construit din nou, piesă cu piesă, cu atenția unui artizan, un concert deosebit.




Publicul frumos al localității Bogata, care a primit cu inima deschisă Cenaclul Lumină Lină. Ne-am bucurat împreună, am cântat împreună, vorbind aceeași limbă a dragostei de țară și a mărturisirii credinței ortodoxe.



Părintele Cătălin ne-a dăruit două pricesne prin care ne-a îndemnat să-L primim pe Iisus în sufletul nostru. Prima parte a concertului a fost ca o rugă blândă, la care sufletele tuturor au vibrat.



Augustin și Cristi, cântând cu dor plaiurile mioritice






Vasile Mardare, voce marcantă a folkului românesc, împarte cu Cenaclul Lumină Lină aceeași dorință de a dărui oamenilor un strop de fericire




Cosmina și Adina au adresat „Fraților români din lumea întreagă” un gând de pace. Fericirea de a declara deschis că ești român devine, prin glasul blând al fetelor, o revărsare de bucurie.



Părintele Cătălin a adresat tot timpul publicului îndemnul de a se apropia de biserică, de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul lucrurilor frumoase pe care El le-a creat, prin cântecele care Îl preamăresc.



Pr. Mihai Gavrilă Simen, părintele paroh, un adevărat model de dăruire. A fost permanent alături de Cenaclu, a oferit o organizare ireproșabilă, dovedind în același timp o legătură profundă cu enoriașii săi, cărora a dorit să le ofere un moment de trăire autentică.


Cântecele patriotice au ridicat publicul în picioare, oferind încă o dovadă clară a faptului că românii pot oferi oricând o lecție de iubire de neam.


O parte a Cenaclului Lumină Lină- dăruire, prietenie, solidaritate. De la Bogata am plecat cu sufletul învăluit de o lumină tainică. Părintele Cătălin a dăruit, ca de obicei, locuitorilor din Bogata, o poezie. V-o oferim și vouă, cititorilor blogului:

Și la Bogata, într-o zi de vară,
Ne-am liniștit cu dăruire firea,
De parc-am fi cântat întâia oară
Și Dumnezeu ne-ar fi urnit trăirea.

Și suntem mai bogați ca cei cu aur
Din ochii noștri soarele răsare,
Căci cerul însuși ne-a rămas tezaur
Și lacrimile au ajuns o floare.

Și la Bogata totul este suflet,
Poftește Dumnezeu să ne răsfețe
Ca să rămână inima în cuget
Ce pace, ce frumos, ce frumusețe!

Vom mai vorbi cu cântec și splendoare,
Vom mai aprinde o lumină lină,
Bogatei noastre care poartă soare,
Bogatei noastre blânde și divine.



joi, iunie 21

MÂNTUIREA PRIN CÂNTEC!


DRAGII MEI
V-am vorbit de mai multe ori despre un nou mod de a practica creştinismul, îndemnându-vă să cântaţi. Într-o lume a depresiilor, în care chiar la această oră observ la televizor tensionat modul în care un vestit politician român şi-a tras un glonte în gât pentru a scăpa de suferinţă, nu-mi rămâne decât să vă rog să fiţi şi mai buni decât sunteţi, rugându-vă pentru sufletul celor crunt încercaţi de viaţă. Şi mai ales să vă dăruiţi. Nu pentru bani, nu din vanitate, nu din slavă deşartă. 
Cântaţi pentru oameni. Cântaţi pentru că viaţa trece şi e păcat de ea. Cântaţi pentru că şi acest mod de iubire e o rugăciune. Cred că voi vă veţi mântui prin cântec. Acum am să vă redau un fragment din cartea pe care aş vrea să o tipăresc săptămâna viitoare. O carte de dialoguri şi de eseuri sufleteşti. Despre viaţă, despre cântec, despre mine. Este un dialog despre nevoia de a cânta şi o motivaţie a existenţei Cenaclului Lumină Lină. Interlocutorul nu va fi desconspirat deocamdată. În 30 Iunie veţi afla despre cine este vorba. Lectură plăcută!
.......................................
-        Părinte, muzicienii se mântuiesc?
-          Cred că şi ei au o chemare specială spre a cânta. Dumnezeu le dă un talant pe care trebuie să îl înmulţească ocupându-se numai şi numai de activitatea de creaţie şi nefăcând alte lucruri. Pentru că, fiecare zi poate fi o urgenţă. Talantul se poate îngropa dacă nu te ocupi de compoziţie, de interpretare, de răspândirea frumosului prin muzică. De altfel, doar ei, muzicienii ştiu să îşi definească muzica şi destinul. Louis Armstrong spunea că:”Muzicienii nu se pensionează. Ei se opresc din cântat atunci când muzica nu mai face parte din ei”.
-        Cum poate muzica să părăsească pe un om?

-          E simplu. Prin vicierea vieţii. Sunt atâţia artişti care au dus o viaţă fără de Dumnezeu şi şi-au ratat vocaţia. Au sucombat în vicii distrugătoare şi şi-au mărginit împlinirea.
-          Există o explicaţie a acestor căderi atât de constante? 
-          Desigur, fiind pe vârful succesului mulţi îşi pierd măsura de sine. Trec în stare de triumfalism şi de aici până la acel „totul este permis” a lui Dostoievski nu mai este decât un singur pas. Pe care cei mai mulţi îl fac. Încep să consume alcool, droguri, ţigări şi ajung chiar la sinucidere. Ori muzica este  o izbucnire a sufletului –cum a spus odată Frederik Delius – adică un dar care nu îţi aparţine, ci l-ai primit de la Bunul Dumnezeu. Tocmai de aceea nu-ţi poţi bate joc aşa cum vrei de acest dar.

-          Marii scriitori ai lumii au omagiat cântecul şi pe cei consacraţi în arta muzicii. Mereu s-a vorbit frumos despre muzică, ca fiind o şansă pentru o viaţă mai frumoasă.
-          Nu avea cum un Tolstoi, să zicem, ca să vorbească altfel. De fapt chiar el numea muzica drept o „stenografie a emoţiei”. Autorii de frumos înţeleg cel mai bine pe ceilalţi creatori. Doar un om de creaţie poate să înţeleagă ce este frumos şi sfânt în alt om de creaţie. Un creator poate simţi tumultul sufletului unui alt creator. Aşa e şi la rugăciune. Doar un om care se roagă poate să îl înţeleagă pe cel care se roagă.
-          La fel şi cel ce merge la biserică, poate să înţeleagă mai bine pe cei ce merg la biserică.
-          Bineînţeles. Altfel, ar zice: „Ce nevoie ai să te duci să te rogi cu alţii? O poţi face liniştit şi numai în casa ta”… Deşi, dă-mi voie să-mi exprim părerea, că un om care nu se roagă în biserică nu se roagă nici în casa sa. Orice altă ipoteză, că ar putea fi şi invers e de fapt un sofism. Adică un neadevăr.

-          Dintotdeauna muzica a fost o artă. Adică ceva unanim recunoscut de întreaga lume ca venind din altă lume.
-          Muzica fără inspiraţie divină nu este muzică. Oricât de mult s-ar strădui unii să cânte, să compună melodii, dacă nu e prezent Dumnezeu nu va fi nimic peren. Poţi să strigi ca la rock, să te lamentezi lacrimogen ca la manele, să sari bezmetic ca la rapp, aceste feluri de a cânta nu sunt muzică, ci doar expresii ale stărilor sufleteşti decăzute din inima ta.
-          Muzica nu se poate reduce doar la câteva emoţii ieftine.
-          Platon credea că muzica este „arta cu materialul cel mai imaterial”. Un mod sensibil de a colabora cu divinitatea. Ceea ce de fapt spunem şi noi creştinii. Un fel de iniţiere în atmosfera paradisului.
-O călătorie spre cer
-          Chiar aşa. Un drum spre Împărăţia Cerurilor. Care însă trece prin inimile oamenilor. Aşa cum proclama Lotte Lehmann, că muzica ar fi calea cea strălucitoare pe care poetul călătoreşte spre a aduce cântecele sale lumii. Viaţa omului e de fapt o călătorie şi un cântec. Octavian Paler se întreba: „Nu credeţi că noi suntem ca un cântec? Iar un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi întotdeauna îndreptându-te spre sfârşit”. Noi oamenii avem fiecare propriul nostru cântec, propria identitate şi propria sonoritate a cântecelor noastre.
-Unde a scris Paler?
-          Într-un volum intitulat „Viaţa pe un peron”. Şi tot acolo, în acelaşi context el mai adăuga şi aceste cuvinte: „Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica…”
-           
-           

marți, iunie 19

DUMINICĂ CENACLUL MERGE LA BOGATA!


BOGATA-CASA DE CULTURĂ; ORA 17

UNDE ESTE BOGATA?

Judet: Brasov    



Coordonate: 45° 59' Nord, 25° 21' Est

Prefix telefon: 0a68 ( Prefixele judetene utilizate în Romania pentru telefonia fixa au forma scriptica de patru caractere. Litera a din schema poate avea valoarea 2(Romtelecom) sau 3(RDS&RCS). De exemplu,municipiul Bucuresti are prefixele 0259 si 0359.)

Biserica s-a sfintit la 22 august 1982 cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva.
COMPONENŢA CENACLULUI LUMINĂ LINĂ:

Părintele Cătălin Dumitrean;
Părintele Gheorghiţă;
Vasile Mardare;

Ştefan Ion - orgă; Mihai Doda - chitară;
Grupul Glasul Treimii;
Grupul Cristian şi Ionică;
Adina, Alina, Angela, Cristina, Cosmina, Mihaela; 
Ovidiu şi Ioana;

ALTE INFORMAŢI:
BISERICA ORTODOXĂ DIN BOGATA:
Planul bisericii este clasic, ortodox, in cruce, accesul facandu-se prin pridvorul cu cei 
patru stalpi masivi din piatra, apoi se trece prin vestibul in pronaos, care are o largime de 5, 7 metri si o lungime de 6 metri. Naosul, despartit de pronaos printr-o arcada larga, are dimensiunea de 6 pe 6 metri, fiind flancat de cele doua abside laterale, hore, iar spre cat se deschide altarul cu absida lui. Deasupra naosului se dezvolta boltile turlei patocratorului suprapuse dupa modelul moldovenesc.

Inaltimile interioare precum si cele exterioare decurg din dimensiunea planului orizontal. Cand intri in pronaos, privirea poate cuprinde intreg interiorul, spre centru, sus, la turla, pana la pantocrator, la cota de 18 metri.

Zidaria este opera unui roman de origine italiana, Francisc Dibernardo, pietrar de meserie, care pana la varsta de 70 de ani nu mai construise nimic, nici macar o casuta cat de mica, si care nici dupa ce a lucrat sase ani la biserica, punand cu mana fiecare piatra la locul ei, numerotata dupa planurilearhitectuluiCretoiu, nici dupa aceea nu a mai construit absolut nimic.

Fresca este opera pictorului Costin Ioanid. Icoana de pe turnul de hram s-a realizat din mozaic de Murano. Sculpturile in marmura sunt opera sculptorului Constantin Stefan. Sculpturile in lemn sunt opera sculptorului Grigore Dumitrescu dupa desenele arhitectului Nicolae Cretoiu. Ferestrele termopan s-au montat in anul 1999, din donatii, prin grija si la initiativa lui Nicolae Stefan. Acoperisul din tigla s-a reconstruit prin donatii in 2006 tot prin grija si la initiativa lui Nicolae Stefan.

Citeste mai mult:http://www.hoinari.ro/biserica-bogata-olteana-transilvania-14201620090325.php#ixzz1yGvvDWqB

luni, iunie 18

CUM SE POATE FACE MISIUNE CREŞTINĂ CU CENACLUL!!

CENACLUL LA RUŞI: IUBIRE ŞI PACE ÎNTRE FRAŢI!      
 Mărturisesc că nici eu nu ştiam până duminică la ora 12 că vom cânta la Ruşi. Ajunsesem acasă după Sfânta Liturghie şi mă gândeam că voi merge împreună cu Părintele Petru la Ruşi pentru Sfântul Maslu. M-am pus câteva clipe la odihnă şi apoi am fost trezit de telefonul Părintelui Ioan:- Părinte Cătălin vă aştept la Ruşi. Sper că nu v-aţi răzâgndit!I-am răspuns puţin buimac, dregându-mi vocea ca să-mi ascund starea de somnolenţă:                                                  - Nu se pune problema părinte. Cuvântul dat e cuvânt dat. Staţi liniştit vom veni!                                                                                                                                                          Mi-am luat apoi la revedere şi am rămas puţin gânditor. Mi-am adus aminte de bucuria acelor oameni care acum o lună s-au întâlnit prima dată cu Cenaclul Lumină Lină. Şi a rezultat un concert unic. În sala Căminului Cultural a fost o atmosferă aprinsă şi minunată. Cineva însă mi-a sugerat ca următorul concert să îl facem în biserică:                                                                                                                          "- La Ruşi este o biserică frumoasă Părinte Cătălin. Chiar am fi dorit să fie cenaclul acolo. La Sfântul Nicolae!"
Acest gând m-a determinat să iau repede o hotărâre:
- Merg cu Cenaclul Lumină Lină! Astă seară concertăm pentru Maica Domnului şi pentru Sfântul Nicolae.
PUBLIC CALD, CREŞTIN ŞI IDEAL!
Am telefonat colegilor mei. Le-am dat oră 17 drept oră de adunare. Cu toţii s-au entuziasmat. S-au mobilizat exemplar şi la ora 17.15 minute plecam din staţia de benzină Petrom, la ieşirea spre Mediaş.
Ce a urmat a fost frumos şi unic. Mai întâi surprinderea totală a Părintelui Ioan. Când ne-a văzut intrând cu boxe, cu stative, cu orgă, cu membrii cenaclului, i se părea că visează. I-am spus:
- Părinte a venit Cenaclul!
Părintele s-a bâlbâit fericit:
- Nu se poate! E minunat! Of, dacă ştiam... Venea tot satul... Sunteţi iubiţi aici... Extraordinar!
L-am liniştit imediat:
- Lăsaţi părinte! Cântăm pentru Hristos şi pentru cine se va găsi. Nu contează câţi vin. Cei curaţi vor fi aici împreună cu noi. Îi va aduce Duhul Sfânt. Noi suntem Cenaclul misionar Lumină Lină. 

ACUM O LUNĂ ÎN CĂMIN
  Ce a urmat deja se cunoaşte şi s-a scris frumos în cronica de aseară. Un concert dăruit. un mod minunat de a ne exprima ortodoxia. Chiar astăzi citind  cu mare interes  articolele de pe siteul "LUMEA CREDINŢEI" îmi spuneam în gând: Uite mulţi scriu minunat şi bine! Poate dacă am face mai mulţi acţiuni în mod unitar. E superbă orotodoxia să te tot minunezi de ea, Ortodoxia e iubire. Şi prin scris, dar mai ales în mod pragmatic. Prin osteneala deplasărilor, prin programe sociale, prin apropierea de oamenii simplii din parohii, prin fapte spontane, prin jertfa unor oameni care însă trebuie să rămână curaţi la suflet ca să poată dărui mai departe şi să-şi menţină efervescenţa misionară.
Concluzii:
1. Acesta este adevăratul spirit al Cenaclului Lumină Lină.
2. A fost o deplasare simplă, spontană, curată şi fără de ispite.
3. Toţi membrii cenaclului s-au străduit să fie dăruiţi, oneşti şi aproape unii de alţii.
4. Ne-au lipsit cei ce au lipsit. Motivaţi evident.
5 Localitatea Ruşi rămâne un loc puternic pe harta cenaclului. La egalitate cu Mateiaş şi Homorod.
6. Cântecele noastre aduc pace pe inimi. Şi dorinţa de a face ceva mai mult.
7. Da, este nevoie să facem şi mai mult. Cenaclul nu are nevoie să moară. El are trebuinţă doar de gazde hotărâte, de un sprijin material mai serios, de prieteni calzi, de idei clare şi de membrii cuminţi şi dăruiţi lui Dumnezeu.
Vă mulţumesc tuturor
Mergem mai departe!
Duminică vom fi la Bogata- Braşov! 
PĂRINTELE CĂTĂLIN


dumitreancatalin@yahoo.com!??
Mulţumim în mod deosebit şi celor care au fost cu sufletul alături de noi scriindu-ne pe internet. Apreciem grija lor şi faptul că mai mereu nu uită să trimită măcar un cuvânt.  Aşa arată prietenii adevăraţi!