joi, iulie 19

Ceietele de vacanţă: De la răbdare la modul cum se poate aduce linişte în viaţa a doi oameni!


Telefonul m-a luat prin surprindere la prima oră. Era Părintele Cr. m-a invitat la o scurtă plimbare pe malul Adriaticii, propunându-mi  de asemenea ca şi mâine să fim împreună la sărbătoarea Sfântul Ilie. Pe malul mării,  era destul de puţină lume. Dar marea îşi făcea obişnuita siestă: Valuri spumegânde, soare sfidător şi bărci ce se mişcau alene în apropierea malului. M-am simţit dator să întreb:
-          Cum aşa?
-          Concediile încep abia peste câteva zile. Lumea munceşte aici. Nu ştiu dacă aţi văzut părinte că femeile italiene sunt foarte practice. Nu stau toată ziua la pierdut de vreme.
-          Le observ mai toată ziua mergând cu bicicleta la cumpărături. Sute şi sute de biciclete cu gospodine. Parcă trăim timpuri iluzorice, de acum 30-40 de ani când era o mândrie să spui că eşti gospodină.
-          Încă nu venise timpul emancipării. Dar vreau să vă spun că emanciparea nu aparţine nobililor şi oamenilor cu caracter. De la noi din sat, de lângă Cluj, au plecat multe fete la oraş sau în străinătate. Cu gândul de a se emancipa. Au revenit după ani foarte schimbate. Nu mai ştiu să salute, sunt îmbrăcate la modă, dar fără onestitate.
-          Cred că şi-au pierdut măsura. cum spunea ieri Padre Ugo.
-          Sunt victime de cele mai multe ori sigure pentru ipocrizia seducătorului italian. Se uită la un euro în plus. Vor să-şi facă o situaţie. Nu se mai îndrăgostesc, dar îşi spun că e dragoste. În fapt, o femeie e foarte bine motivată în tot ceea ce face.
-          Nu e un discurs puţin prea „bărbătesc”?
-          Nu, femeile nu visează. Sunt practice şi au ţinută materialistă. Nu poţi explica cum atâtea femei românce s-au căsătorit cu arabi, cu negrii, cu italieni şi spanioli. Amestecând sângele sfânt al neamului, tradiţiile, etc.
-          Dar... Mă rog eu cred că româncele sunt femei cu calităţi. Femeile italience?
-          Ştiu cum să se poarte. Nu sunt supraponderale, pentru că mintea lor lucrează. Şi să nu crezi că investesc foarte mult în modă excentrică.
-          E o pacoste moda asta.
-          Cred că e mai mult exagerată de reviste. Se face reclamă unor „dive” şi lumea crede că asta e toată Italia. Da, au şi italienii extremele lor. Oamenii ori se îngrijesc foarte tare de pielea lor, ori trec în cealaltă extremă. Dar, nici a te lăsa baltă nu e bine. A uita că totuşi încă mai eşti viu.
-          Cum fac multe femei de la noi?
-          Aţi văzut cum se poartă şi în biserică. Exagerează în „smerenie”, vor să arate că numai aşa se pot purta, că au stil duhovnicesc. Ceva nu e în regulă, pentru că dacă le zici ceva imediat „sar” cu gura. Dar, ele cred în „smerenia” lor. Nici nu mai au atenţie cu faţa lor. Le place să pară „îmbătrânite” şi să se creadă că sunt „serioase”. Uită de lucruri practice cum făceau fariseii. Mântuitorul îi mustra: „Când posteşti spală şi unge faţa ta”. Adică, arată zâmbet, lumină. Mai ales dacă ai o faţă frumoasă. Că Dumnezeu când te-a făcut frumos a ştiut de ce te face. Ca să trimiţi şi altora zâmbetul şi lumina ta.
-          Cred că vor ca să pui eticheta pe ele şi să spui: Iată o femeie smerită. Dacă le zici altceva şi le dai un sfat mai moderat îţi răspund: Da, ce e bine să port fustă scurtă!…
-          Sunt sigur că cele care zic aşa, şi în lume au avut o viaţă extremă. Nu au avut nici acolo moderaţie. Ele nu înţeleg că de fapt nu asta le ceri. Doamne fereşte, să porţi fustă scurtă. Sunt şi aşa prea multe sminteli.  Dar, fi mai deschis spre ce e frumos. Odată trăieşti şi cu trupul.
-          Păcat că nu înţeleg.
-          Şi, trecând nişte ani, crezând că e timp acum de a fi foarte serioase, încep să se dea de cealaltă parte, că totul e cădere, că totul e păcat, că totul e rău în lumea asta, că e totul dereglat.
-          Nu cumva s-a dereglat ceva în psihicul lor?
-          Da, asta e. Dar cine să recunoască asta. Ele dacă se roagă spun că sunt pe drumul cel bun şi ceilalţi sunt în „iad”. Nu e chiar aşa…
-          Hai să le lăsăm în pace. E mai înţelept. Cine ştie ce ar gândi despre noi. Dacă ne-ar citi, ne-ar spune că ne-am pierdut „harul”. O concluzie?
-       Păcat că oamenii nu au căi de mijloc. Păcat că nu iubesc mai puternic.
-          Că trec prea repede la cealaltă extremă. De la "modă" la lipsă de orice "gust" Dar vezi, nu au stil, nu au cale de mijloc, nu au nici gusturi. Amestecă totul în culori fie violente, fie exagerat de serioase.
-          Şi îmbătrânesc repede. Nu vor să lupte cu moartea, cu bolile, cu bătrâneţea.
-          Se plafonează.
-          Vedeţi, aici se face mult sport.
-          Cum am scris în ultima carte.
-          Da, nu am citit ce aţi scris. Se face sport curat, se iese la munte, la mare, nu la saloane solare.  Multă vreme în natură.Şi cu măsură.
-          Rămâne tinereţea în suflet. Rămâne bucuria de a te bucura de cele ce te înconjoară.
-          Păi astfel îmbătrânim, ne lărgim corpul, ne vin complicaţiile. Stând, mergând numai cu autoturismul, vorbind la telefon. Hai să vă spun cum îşi fac femeile italiene bărbaţii fericiţi...
-          Cum?
-          Îi tratează ca pe nişte copii. După ce vin de la biserică nu se apucă imediat că să le dea lecţii de moralism, să le predice despre viaţa perfectă sau să îi acuze că de ce nu au fost cu ele la slujbă. Ele ştiu că bărbatul e un om mult mai pragmatic. 
-          Dar ce fac?
-          Vorbesc frumos. Se comportă normal. Sunt tandre şi pline de echilibru. Şi dacă au ceva important niciodată nu discută în casă. 
-          Ceva de genul: „Acum, trebuie să vorbim!”- pregătind o serie de învinuiri.
-          Exact, pentru că ele au învăţat că bărbatul e mai dificil decât un copil. E un copil. Trebuie să îi iei dulce. Să-i faci surprize.  Nu te apuci de "lucruri serioase" în fiecare zi că înebuneşti. Dacă vrei să-i spui ceva important nu o faci ca la poliţie. Trebuie să-l pregăteşti psihic ca să ajungi la lucruri importante. Să asiguri o ambianţă delicată.
-          Cum fac psihiatrii. Ei stau la birou şi pe tine te invită să stai relaxat pe o canapea. Ambianţa contează mult. Aşa "se prinde" şi vorba mai bine
-       Deci?
-          Îşi invită soţul sau prietenul la o cină în doi. Nu neapărat romantică. Dar intimă şi plăcută. Undeva în oraş, sau pleacă la munte. Undeva, unde sunt doar ei doi. Şi acolo se simt liberi de orice determinare. Din mijlocul valurilor nu te apuci să te cerţi că de ce nu ai luat colac de salvare. Trebuie să te detaşezi. Acolo, departe, poţi discuta în pace. Şi Dumnezeu e mai mult acolo cu tine.
-          Acolo se iau decizii.
-          Acolo se ating puncte esenţiale. Dar şi acolo ei vorbesc "în limite". Nu imediat cum au ajuns " hai acum să-ţi spun cine eşti". Nu! Totul e gradat. Încet, ca la operaţie. Noi nu mai avem psihicul celor de acum 30 de ani. Suntem slabi şi izbucnim. Şi nu poveştile rezolvă problemele din cuplu. Dragostea le rezolvă. Să se vadă dragostea în fapte. Şi, chiar dacă acolo, "departe" de casă, ei nu ating punctele problematice, cel puţin acolo, femeile arată că ele au dragoste şi atenţie sporită. Că sunt ceea ce vor bărbaţii ca să fie. Oceane de iubire.  Nu se sare din uşa apartamentului „la bătaie” cum intră omul în casă. Nu se ridică vocea. Se aleg cuvintele. Italienii erau şi ei foarte guralivi, dar civilizaţia ultimilor ani i-a învăţat ce înseamnă respectul de sine, de partener. Faţă de cei din bloc, faţă de vecini… Nu te cerţi numai când ai tu poftă şi nu te mai interesează cu cine convieţuieşti.
-          Interesante metode de a iubi.
-          Sunt practice. Aici viaţa înseamnă viaţă. Fiecare clipă pierdută e un drum spre moarte. De ce să te apuci să „dezgropi morţii” când tu vrei să iubeşti. Ce rost are să te mai apuci să faci sociologia slăbiciunilor umane. Viaţa trece şi se pierde ocazia de a iubi.
-          Deci, mai bine ieşi undeva şi îngropi „securea războiului”. Îi faci în ciudă la „cel viclean”.
La ora 16 am ajuns din nou la racla Sfântului Anton.
-          Sunt plăcute şi necesare astfel de conversaţii. Femeia e cea care i-a iniţiativa, chiar şi în cazul în care constată că soţul nu mai are ochi pentru ea. E răbdătoare şi calculată. Nu face scandal. Se comportă ca şi cum nu ar fi nimic, dar se roagă mult la biserică. Aici se dau multe rugăciuni pentru „norocul casei”. Mă rog, e termenul lor. Femeile se duc la cumpărături, cresc copiii, caută metode de a-şi recâştiga soţul. Ştiu când să fie umane, atente, pline de gingăşie. Îi cred pe bărbaţi nişte copii şi atâta tot.
-          Sunt fidele.
-          Nu prea vezi femei care să se uite lung după bărbaţi. Aşa cum fac aici bărbaţii italieni. Femeile nu se prea căsătoresc în afara tradiţiei, mai ales cu străini, nu. Sunt bisericoase, au ţinută şi de aici putem vorbi de o anumită eleganţă. Merg elegant până şi pe bicicletă. Nu au nici atâtea orgolii. Cum te-a supărat bărbatul, gata, despărţire. Că orgoliul tău nu mai poate suporta...
-          Îşi iubesc bărbaţii? Pentru că, eu cred totuşi că iubirea e aceeaşi pretutindeni în lume. Şi, eu cred mai mult în renaşterea femeii românce. O respect mult, indiferent de exemplele negative din prezent. Femeile iubesc mult.
-          Foarte mult. Ei, toată lumea iubeşte. Dar aici e mai multă aşezare. Italiencele iubesc şi ele cu pasiune, dar nu cu disperare. Rata sinuciderilor la femei e foarte mică în Italia. Şi a celor ce au boli psihice. În general, ştiu ce vor.
-          Se roagă foarte mult la sfinţi.
-          Mai ales la Sfântul Anton. Pe bicicletă, în timp ce fac zilnic piaţa rostesc rugăciuni în gând. Sunt puţin şi mândre. Dar, dedicate celor pe care îi iubesc.

-          Să public ceea ce am vorbit?
-          Nu e nici o problemă. Noi preoţii trebuie să vorbim mereu despre astfel de probleme, să vedem cum e şi la alţii, peste tot în lumea asta. Nu le ştim nici noi pe toate, dar trebuie să avem o mare deschidere. Minte sănătoasă în trup sănătos, cum spuneau latinii.  Eu le sfătuiesc pe românce să ia exemplu şi de la femeile italience. Mai multă răbdare, nu atâta pasiune. Şi să nu-şi certe soţii, mai ales când au probleme. Să se roage pentru întoarcerea lor, să fie tandre cu ei şi pline de cuvinte frumoase. Dacă îi iubesc ce rost are să facă altfel? Mai bine curaj. Să fie cu iniţiative pline de iubire. Se vor întoarce. Doar sunt nişte copii...
- Şi dacă nu vor înţelege toţi dialogul?
- Înseamnă că nu sunt sinceri şi asta e. E dreptul lor. Eu măcar am fost sincer. Recunosc, că sunt şi moduri mai superioare de viaţă. De exemplu călugăria. Dar dacă vrei să fi călugăr, acolo e bine să te duci şi să faci treaba aceea forte bine. Deşi, şi călugării sunt oameni îngrijiţi şi moderaţi.
-          Bine, am înţeles, ce facem acum?
-          Mergem la Sfântul Anton! Mâine e Sfântul Ilie şi vom fi împreună. Dar, să mergem să-l salutăm pe sfânt şi să ne rugăm pentru ca oamenii să găsească calea iubirii. Singura cale dreaptă...
-          Mergem! 

miercuri, iulie 18

Caietele de vacanţă: Mitologia iubirii lumeşti şi varianta ei la Sfântul Anton!


În curtea bisericii San Antonio la ora 16
La ora 16 soarele fierbea. Padova părea ca o lebădă mută. Oamenii treceau liniştiţi pe stradă şi păreau a se gândi la răcoarea nopţilor de iarnă. Părintele M. zâmbea tot timpul. La un moment dat mi-a spus: Ce zi frumoasă totuşi. Da -am i-am răspuns_ mai ales că astăzi  am stat din nou mai mult cu Sfântul Anton. 
Apoi, după ora 17 am avut o întâlnire emoţionantă cu Padre Ugo, un binecunoscut cuvântător al actualităţii antoniene. Mi-am învins timiditatea proverbială ( nu exagerez spunând lucrul acesta), am făcut abstracţie de canicula acestei zile (temperaturi de peste 40 de grade) şi am pornit la un dialog despre omul zilelor noastre.
-          Padre, este Sfântul Anton un sfânt al lucrurilor regăsite?
-          Nu, el este sfântul iubirii şi atâta tot.
-          Un subiect delicat pentru ziua de azi. La noi orice discurs despre iubire înseamnă un amestec de bine şi de rău.
-          De ce?
-          Pentru că oamenii înţeleg acest sentiment numai prin prisma păcatului.
-          Dar nu este adevărat. Poate că, unii sunt prea uşor seduşi de propria neputinţă. Un om care iubeşte cu adevărat nu se teme de păcat, nu vede păcatul la orice pas.
-          Doar cel nesigur.
-          Cel ce nu iubeşte. Augustin zice: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Fi sigur pe tine, nu te lamenta, nu crede în eşecul conduitei tale.
Mergând liniştit la Basilica San Antonio
-          În ce eşec?
-          În păcat. Carnalul nu este ucigător, dar are o prea mare reclamă. Frică. Aproape tot ce se întâmplă astăzi pe planetă e pus pe seama sa. A acestor slăbiciuni fireşti. Dacă a căzut Podul Londrei e din cauza carnalităţii, dacă e război în Irak e tot din această cauză.
-          Şi nu e aşa?
-          Nu. Dimpotrivă s-a ucis misterul dragostei prin prea multa exaltare a unei slăbiciuni. Nu, nu din această cauză suntem astăzi unde suntem. Noi suntem răi din fire şi egoişti. Nu ştim să iubim frumos. Nu vrem să iubim. Suntem ciudaţi. Nu slăbiciunea firii e cauza relelor, ci lipsa educaţiei şi a bunului simţ. Vrem putere asta vrem.
-          Glorie?
-          Da, vrem glorie, cît mai multă glorie. De aceea apar păcatele trupeşti. Vrem glorie, nu ne ajunge ce ne dă Iisus. Nu ştim unde ne e limita. Nu ştim pe cine să iubim. Vrem lucruri inacceptabile şi nelimitate.
-          Dar ce e păcatul trupesc?
-          Neştiinţă. Nu şti unde să te opreşti. A vrea fructul altuia , chiar şi atunci când nu îţi este foame. Când nu e necesar. 
-          Şi frica de acest păcat?
-          E lipsa ta de limită. De fapt acest păcat e o umbră a egoismului tău. El nu înseamnă nimic în sine. O plăcere şi gata. Un tremur real, dar mai răscolit al fiinţei. Dar de aici începe exagerarea sa. Altfel, el nu ar fi o mitologie. Ci pur şi simplu ceva. Oamenii au făcut din acest păcat un scop şi de aceea e nemulţumit Dumnezeu. Cu cei ce fac o mitologie dintr-un tremur. Ca şi în cazul gastronomiei. Se face din mâncare un cult. Un ritual. Un adevărat paradis. Lucrurile sunt exagerate. Diavolul le exagerează şi apoi ne arată ce mare păcat s-a făcut.
-          Începe cu o altă mitologie.
-          Da, ca să-ţi fure mintea. Să-ţi atingă sistemul nervos. Cum a scris recent papa într-o lucrare. Te face să te simţi un ingrat.
-          Şi cum eşti?
-          Nu suntem decât pământ. Noi ne credem mari şi facem şi din slăbiciunile noastre stele.
-          Dar alţii nici nu concep că e păcat.
-          Da, aşa e…
-          Şi aşa începe…
-          Libertinajul. Homosexualitatea. Şi alte păcate. Tot lipsa de modestie. Nu şti ce este bun ţie, ce e al tău, care e neputinţa ta. Vrei tot mai mult. Nu spui gata. Acum mai sunt şi alte lucruri importante.
-          Ce spune Sfântul Anton?
-          E un sfânt foarte înţelegător. El protejază numai pe cei ce se iubesc în primul rând din suflet. Restul e taină... Dumnezeu ştie ce şi pe cine să îngăduie. Nu pot să spun eu. Dar şi Dumnezeu e un munte de înţelegere şi înţelepciune.
-          Vine multă lume aici.
-          Primim zilnic sute de scrisori de iubire. Oamenii vor dragoste, mai mult decât putere. E vorba de cei ce vin aici. Nimeni nu cere în acest loc bogăţie. Nu ar avea rost. Sfântul nu îi aude pe cei lacomi de averi.
-          Padova e un oraş frumos.
-          Aduce lumii pace. Cei ce vin aici devin fiinţe moderate. Învaţă să iubească din suflet. Pe cei dragi, pe cei din familie, pe toţi ceilalţi.
-          Un sfat pentru cei de acasă. Cum să iubească?
-          Să se roage la Sfântul Anton. E sfântul iubirii. Şi să nu uite că iubirea înseamnă pace. Pace lăsată celor din jur.
Dialogul a mai continuat. Am încercat să redau doar pasajele cele mai importante aşa cum le-am înţeles eu din limba italiană. Am simţit că cineva se aşază pe inima mea. M-am rugat sfântului să fie pace, să învăţăm să fim mai buni unii cu alţii. Să ştim să iertăm. Să ne ajutăm în slăbiciunile noastre prin fapte bune. Ce frumos vorbea acest părinte. Avea un timbru cald şi parcă izvora dragoste. Părea că însăşi Sfântul Anton îmi vorbeşte. La Padova, în casa cea plină de lumină, iertare şi iubire.

marți, iulie 17

Caietele de vacanţă:VERONA! VERONA! VERONA!

   Mi-aţi spus să vă mai scriu. Aţi insistat chiar. Marea majoritate. Şi acum sunt pus în dificultate. Ce să vă mai spun? Ca un bunic care seară de seară aduce nepoţilor alte şi alte poveşti de lumină. Poate că, n-am epuizat îndeajuns subiectul prieteniei şi al iubirii. Rana noastră cea de toate zilele. Nu ştiu ce să zic. Mda, cred că totuşi e bine să vă spun ce-am simţit în momentul în care scrutam din această fotografie panorama cea plină se sentimente blânde a oraşului Verona. Aşadar:
Iată un oraş care nu oboseşte să mă surprindă. Un fel de gând care se aruncă în mare şi descoperă continente de mult pierdute. Unii îi spun vis de iubire. Dar eu nu cred în vise. Mai degrabă în certitudini dumnezeieşti, mai ales că paşii lui Dumnezeu sunt pretutindeni pe pământ.
Peste tot oameni liniştiţi. Unii se plimbă agale şi ard în dorinţa de a-şi face viaţa mai frumoasă. Am ocolit intenţionat de această dată casa Julietei. La ce folos? Văd că şi alţii ocolesc această casă. Marea majoritate sunt însă trecuţi de prima tinereţe. Se ţin de mână şi îşi vorbesc cu calm.  Doamne, ce frumos se pot iubi oamenii. Fără tatuaje, fără telefoane mobile moderne, fără contracte prematrimoniale ipocrite şi de circumstanţă. Fără frica "biciului" divin... Par foarte siguri pe paşii lor şi pe sentimentele ce le poartă în inimă, învingători în lupta cu "agitaţia" acestui veac. Da. Nu vă miraţi de ceea ce scriu. Nu aş putea să pun nici un "fulger" creştin pe iubirea lor. Dacă aş face acest lucru ar însemna să fiu ridicul şi invidios. Să folosesc moralismul creştin ca să-mi ascund frustrările. Cum mulţi o facem de cele mai multe ori... Iată, deci nişte oameni blânzi. Profită de fiecare oră, de fiecare pas spre a zâmbi şi a-şi demonstra reciproc entuziasmul în faţa vieţii. Ce mod frumos de a învinge răul. Nu prin resemnare, nu prin asceză urâcioasă, ci pur şi simplu prin simţire. Pentru că, altfel fiecare zi care ne trece e o zi care nu se mai întoarce, un tren spre moarte...

Şi oare, nu ne dăm seama că totuşi suntem oameni. Că în faţa Judecăţii de Apoi vor prima alte criterii decât cele pe care noi le credem mai mereu "urgente". Şi oare, ce suntem şi ce vrem de fapt noi oamenii? Un plictis insolent, o melancolie absurdă visând la nu ştiu ce lumi mai fericite, sau un dor stupid de a deveni îngeri? Deci, totuşi, cred că e bine să ne hotărâm odată pentru totdeauna ce dorim să fim, oameni sau îngeri? Iar, "iubirea, ţinută doar în mentaluri sociale, visată cu prea multe aripi de îngeri, pusă pe hârtii cu semnătură de la primărie, fără de Hristos şi sfârşindu-se eventual pe scările de la tribunal, cred nu are nici un sens. Şi, poate, că tocmai de aceea, oamenii care vin la Verona mai cred încă că nu a murit frumosul pe planetă. Iar deasupra lor până şi Hristos stă zâmbind. I-am văzut pe mulţi zâmbind şi m-am liniştit. Da, e bine. Nu vreau să fiu prea sentimental. Scriu cu bucuria de a-mi simţi în aceste zile sufletul extrem de liniştit. Bucurându-mă de bucuria altora. Şi întrebându-mă dacă ar mai putea exista vreo altă bucurie...
Verona e mai mult decât legenda Julietei. E încăpăţânarea omenirii de a crede că a mai rămas ceva frumos pe pământ. Că oricât de mult ne-ar aprinde moartea, suntem totuşi oameni doar atâta vrem cât rămânem oameni. Cu doruri, cu iluzii, cu gânduri, cu rugăciuni blânde, cu puterea de a ierta şi a trece mai departe... Şi mai ales de a  ne bucura  de bucuria altora... În concluzie, de aici de pe vârful piscurilor veroneze, constatând că sunt om, aduc şi eu în actualitate titlul unei cărţi minunate a lui Octavian Paler: "Oameni buni, rugaţi-vă să nu vă crească aripi!"

luni, iulie 16

CAIETELE DE VACANŢĂ: MELANCOLIA ORAŞULUI TREVISO ŞI DISCREŢIA LUI HRISTOS!


Am fost ieri la Treviso şi azi la Verona.  Despre Verona şi iluziile iubirii infinite am mai scris. Uneori lăsându-mă dus de suspinul dramei lui Shakespeare, alteori pur şi simplu realist. Mai ales că, dincolo de spectacolul magnific al străduţelor sale, nu am întâlnit nici o urmă de iubire. Doar sentimentalism ieftin şi de tarabă, care exploatează mitul unei aşa zise „iubiri absolute”.  Verona rămâne însă o fată frumoasă şi misterioasă, căreia îi place să se deosebească de tot ceea ce este nou şi imediat, dar nicidecum o poveste de dragoste „cum nu a fost şi nu e”…

TREVISO ORAŞUL MELANCOLIEI
  La Treviso am avut revelaţia unei lumi pline de melancolie. Lăsând la o parte cadrul oficial al deplasării, am fost invitat să ies câteva ore pe străzile oraşului. Mărturisesc că am acceptat invitaţia prietenilor mei cu destulă reţinre. Poate doar faptul că, era o zi toridă de vară, existând deci şi imposibilitatea de a întâlni prea multă lume, m-a scos preţ de aproape două ore pe faleza acestui blând oraş. La ora amiezii duminicale, aşa cum mi-am dorit, nici ţipenie de trecători. Un râu, numit Sile, străbătea în mod paşnic centrul oraşului. De o parte şi de alta a râului un decor mirific. Apa părea de un verde aprins, iar palmierii se amestecau cu frunzele de magnolii, într-o revărsare naturală încredibilă şi plină de frumos.
Am simţit ocrotirea cerului. Părea că Sfântul Anton se plimbă agale, alături de mine. Aş fi vrut să-i vorbesc, dar în acelaşi timp aş fi simţit că i-aş fi împietat prietenia. Da... Ce frumoase sunt prieteniile misticilor. Mereu tăcute şi mereu pline de dumnezeire. Nici un of melancolic, nici un minut de regret. Totul părea simplu şi necomplicat. Aşa cum stă şi Hristos în inima noastră. Ca un prunc sfios şi dornic să ne înflăcăreze de iubire. El, pruncul pe care braţele sfântului îl poartă cu atâta discreţie...

SĂRĂBĂTORILE LUMEŞTI ŞI SFIALA SUFLETULUI
La polul opus aşa cum v-am spus stau sărbătorile acestei lumi. Carnavalurile care au întotdeauna ceva sinistru şi denaturat. Dintotdeauna m-am simţit „descoperit” în faţa lumii. Agresat de ochiul şi curiozităţile sale. De modul în care această lume îţi confiscă tot ceea ce ai mai sfânt: viaţa, intimitatea, credinţa. Paradoxal, puţini o să mă creadă, dar niciodată nu m-am simţit împlinit între oameni. Sărăbătorile lumeşti, ocaziile de veselie lumească, ieşirile „în grup”, momentele comunitare m-au deprimat mai întotdeauna. În ele m-am simţit singur şi neputincios. Cu tot felul meu de a face faţa la situaţii, de a stimula oarecum admiraţia oamenilor. Cu cât am fost mai mult o persoană publică, cu atât mai mult mi-am pierdut intimitatea, firescul, luciditatea şi mi-am denaturat toate trăirile.
Această duminică însă şi rugăciunile intense către Sfântul Anton, mă aduc în situaţia de a concluziona că omul social de astăzi nu este decât o caricatură a celui etern. Că suntem atât de tragici, de ieftini, de goi,mai ales atunci când ne adunăm unii cu alţii, pe la diverse ocazii, aşa încât mă întreb tot mai mult dacă nu cumva viaţa aceasta este totuşi un vis. 
 Şi aş vrea să vă mai spun ceva. E o mărturisire sinceră. Nu am înţeles niciodată paranoia semenilor mei, care pe măsură ce ies în lume, vor tot mai mult să trăiască dincolo de ei.  Cred că în spatele acestor „feste” stă lipsa de dragoste care există pe acest pământ. Omul şi-a distrus cu bună ştiinţă intimităţiile şi trăieşte în extremităţi. Nevoia de a se asocia „la bucurie” în piaţa centrală a unui mare oraş, estede fapt o fugă de dragoste şi de singurătate. Deşi, astfel de sărbători nu fac decât să adâncească singurătatea fiecăruia.

IUBIREA ŞI UNICUL EI FEL DE A PUTEA EXISTA
Iubirea. Da iubirea, nu aparţine numai sfinţilor. E inutil să ţin acum o lecţie de teologie. Iubirea aparţine celor ce ştiu să primească totul ca de la Dumnezeu. Să-şi regăsească identitatea prin descoperirea adâncului sufletesc. Mă gândesc că însăşi sfinţii nu ar fi ales niciodată pustiul dacă şi-ar fi consumat altfel dragostea. Poate că şi ei în viaţa lumească, de dinaintea convertirii, au abuzat de ieşirile în societate. Şi astfel, s-au simţit invadaţi de mitocănia lumii. Pentru că, odată ce te faci „frate” cu lumea vei fi confiscat în totalitate de ea. Îţi vei pierde liniştea, cuvintele frumoase, gândurile curate şi te vei simţi prizonierul  stângăciilor „aproapelui”.Festele, carnavalurile, şi toate aceste moduri de a trăi bucuria „la grămadă” sunt incendiul final al iubirii. O ieşire din fire sau o supralicitare stridentă a propriei noastre vieţi.
Mi-e greu să cred că oamenii au găsit secretul fericirii. Iubirea şi prietenia se pierd atunci când îşi pierd comoara intimităţii. Când nopţile devin zile şi zilele nopţi. Când totul e „la vedere” aşa cum trăieşte această lume. Am văzut şi în Italia acelaşi mod excentric de a te face că trăieşti, de a te bucura „la normă”, de a ieşi de dragul ieşirilor. Oameni care au pierdut melancolia şi spiritul sacru al rugăciunii. Cei mai mulţi râd strident şi vorbesc mult. Psihiatrii arată că cei ce se exprimă forţat, prin râs, prin ceartă, prin exprimarea propriilor capacităţi sunt de fapt nişte oameni egoişti şi trişti. Iar un om trist este un om pe care nu are cine să-l iubească. Un fel de stâlp de singurătate, care se străduieşte să-şi văruiască aparenţele, spre a se înşela în primul rând pe sine. De altfel, astfel de oameni sunt extrem de previzibili. Fie sunt obsedaţi de comuniune, fie sunt în luptă permanentă cu tot ceea ce înseamnă comuniune. Iau de „bun” tot ce nu este bun, şi au tentaţia de a crede că e „rău” tot ceea ce nu este rău. Şi în felul acesta îşi resping propria dragoste. Dealtfel aici e explicaţia eşecurilor de amiciţie. Când totul e expus, viaţa, sentimentele, interiorul, totul devine previzibil şi supus stricăciunii. Astfel de singuratici, plângându-şi de milă sunt artizanii lucrurilor de suprafaţă. Pentru ei, iubirea, lumea, Dumnezeu, păcatul este unul şi acelaşi lucru. Pe toate le trăiesc „la vedere” şi nimic în interior.

HRISTOS ŞI LECŢIA SA DE IUBIRE
  Hristos nu condamnă dragostea, ci expunerea ei rebelă. Păcatul înseamnă exhibare, sau modul grossier prin care vrei să faci lucruri bune. Nu vedeţi că, astăzi totul începe în interior şi se termină în „gura lumii”. Că sentimentele noastre sunt prea mult dependente de ideile altora. Că un turist dacă vine lângă un loc minunat, în loc să îi contemple esenţialul, se repede să-şi facă zeci de fotografii. Pentru a se lăuda acasă cu „performanţele” sale. De fapt cu vanităţile sale. (poate că şi de aceea m-am simţit obligat să fac cât mai puţine fotografii şi să nu vă încarc memoria cu prea multe) Modul în care îţi asumi”viaţa” doar de ochii lumii şi niciodată în adânc.
  Cer iertare tuturor celor ce iubesc sau au iubit vreodată, dar cred că mulţi se înşală spunând că au trăit acest sentiment la cote înalte. Şi dacă totuşi l-au avut, ei nu au reuşit să-l păstreze, tocmai pentru că şi-au dorit iubirea epatată şi pusă pe masa târgului social. Iar iubirile epatate sunt din start compromise. Nasc prejudecată, concurenţă şi în cele din urmă teamă. Teamă… Da, teamă… Ce ciudat! Să te „temi” de persoana pe care zici că o iubeşti. Să te „temi” de un prieten… Nu mai vorbesc de cei care nu ştiu ce vor, dar intră continuu în relaţii imprudente. De cei care se afişează opulent cu persoana „iubită” pe străzile oraşelor, ca şi cum ar fi deţinătorii cifrului de iubire. O fac prost, o fac mult, o fac fără iubire. Din prost gust, din mândrie, din dorinţa de a se minţi că totuşi sunt capabili ca să iubească.
Mă reîntorc la Hristos cel care ne rezolvă toate problemele de iubire şi de prietenie. Iubind discret şi aducând soluţii discrete. Ne forţând timpul şi simplitatea iubirii. Lăsând-o să curgă de la sine. Aşa ca râul din Treviso, pe care stau parcă toate visele omenirii. Iar Sfântul Anton, vă pot spune că-mi este tot mai drag, pentru că de fiecare dată când ajung lângă el mă stârneşte spre lucruri frumoase, sfinte şi imposibile. Ca un frate. Cu o dragoste discretă, miloasă şi plină de lacrimi. Mă aşteaptă, tace, mă iubeşte, mă iartă, mă rabdă, mă înţelege, mă ajută să fiu eu însumi, mă priveşte milos şi mă cheamă cu exuberanţă spre rai.



duminică, iulie 15

CAIETELE DE VACANŢĂ: DE LA PRIETENII SLĂBĂNOGULUI LA SINGURĂTATEA VENEŢIEI!


   De două mii de ani auzim cuvântul: Îndrăzneşte fiule, şi unii încă se fac a nu pricepe semnificaţia acestui cuvânt. Când Mântuitorul îi spunea aceste vorbe slăbănogului din Capernaum,  el vedea mai ales credinţa prietenilor săi care „l-au adus” zăcând pe pat. Şi de atunci mă gândesc foarte mult la prieteniile şi iluziile mele. Mi-e însă tare teamă să mă gândesc la moarte, dar mai ales la o boală grea, cum ar fi paralizia. Atunci când nu mai ai putinţa de a te mişca şi când ai nevoie absolută de prieteni. Pentru că, nu ştiu cine ar putea să-şi asume până la capăt fiinţa mea, slăbiciunile şi neputineţe mele.
O să-mi spuneţi  că Dumnezeu. Mulţumesc. Ştiu lucrul acesta şi nu mă îndoiesc de realismul lui. Dar mai e ceva…
  Mă gândeam chiar azi dimineaţă, că uneori în viaţă ne facem prietenii atât de ieftine şi oarecum după ureche. Cu cine se nimereşte. După împrejurări mai mult sau mai puţin interesante. La grămadă, cu entuziasm şi fără a ne întreba cine sunt ei. Că asemenea începutului de dragoste, prietenia se leagă repejor, dintr-o bătaie a inimii şi are la rândul ei partea proprie de orbire. Dovadă că, după ce şi-au consumat „surprizele”, prietenii şi îndrăgostiţii se despart, uneori fără o vorbă, alteori în vorbe grele,  sau în lovituri înveninate şi nu arareori în tribunal.
Deci, ce oare ne lipseşte ca să găsim prieteni adevăraţi? Hai să încercăm să spunem că:
Dezinteresul
Iubirea şi prietenia trebuie să fie întotdeauna dezinteresate. Nu te uiţi la situaţia materială a celui cu care vrei să te însoţeşti şi uneori nici la calităţile lui. Marile eşecuri ale iubirii sunt din pricina prejudecăţilor. Mai mereu există un filtru de recunoaştere a prietenilor posibili sau un interes. Avem pretenţii exagerate. Şi la prietenie, şi la căsnicie, şi la tabieturile noastre de fiecare zi. Vrem să tragem mai mereu lozul cel mare, să ne facem viaţa comodă şi niciodată nu ne mulţumim cu ceva puţin.
Obişnuinţa
Trebuie să ne obişnuim cu prietenii şi să-i luăm aşa cum sunt. Fără a încerca a le corecta în forţă slăbiciunile. Cred că iubirea înseamnă a te resemna şi a preţui un om aşa cum este el. Prieteniile şi dragostea se schimbă în momentul în care încerci să-l modelezi pe cel de lângă tine după calapodul tău. Din acel moment totul devine altfel, nemai fiind ca la începuturi, când tu te bucurai doar de existenţa unui om pe lângă tine. De fapt, acest lucru se uită foarte repede. Materialul, interesul şi egoismul încep să-şi spună treptat cuvântul şi să-şi impună punctul de vedere.
Lipsa de judecată
Am văzut oameni care nu au avut o legătură puternică cu religiozitatea şi care în momente de grea încercare pentru aproapele lor au fost totuşi prezenţi ca nişte sfinţi. Am văzut „drepţi” care în sila lor faţă de păcătos au repudiat şi păcatul şi păcătosul. Am înţeles atunci şi mai bine parabola samarineanului milostiv. Doar cel „necredincios” a avut milă.
Lipsa laudelor
Într-o prietenie nu ai voie să te impui cu faptele tale şi să-ţi frustrezi aproapele. Adică să nu dai lecţii moraliste, chiar dacă tu ai mai multă virtute. Un om smerit este mai folositor de o mie de ori.  Într-o iubire e mai bine să asculţi şi să te bucuri de tot ceea ce celălalt îţi descoperă. Indiferent de principiile şi morfologiile tale. Nimănui nu-i place să fie corectat. Nici un om, de când e lumea şi pământul, nu se bucură de critici. Pentru că, există în noi un duh al inoportunităţii. Şi aşa ne simţim singuri, grei, neinteresanţi. Fără să ne-o spună nimeni suntem cei răi, nerealizaţi, vicioşi şi plini de slăbiciuni. Şi cu atât mai greu îţi cade atunci când cineva îţi confirmă căderea. Pentru că, rolul aproapelui este de a te cerceta şi a se bucura de tine aşa cum eşti. Atunci îţi pare o adevărată minune că cineva te poate vedea astfel. Şi din acel moment faci totul ca să nu-l dezamăgeşti. Vorba dulce, mult aduce... Iar sfinţii, nici măcar ei nu au corectat lumea prin vorbe, ci totdeauna prin iubire, tăcere şi rugăciune. Sau poate prin lacrimi.
Singurătatea Veneţiei
  Dacă scoatem din viaţă prietenia şi iubirea, viaţa devine foarte banală. Un imperios drum spre moarte. Fiind în Italia, mi-e destul de ciudat să meditez la firescul acestei evanghelii. Am revenit în Veneţia pentru câteva ore şi am avut ciudata impresie că gondolele alunecă pe canalele oraşului ca un suspin. Nu m-a impresionat cu nimic numărul mare de vizitatori, în felul lor exuberanţi şi boemi. Cred însă că cei mai mulţi sunt lipsiţi de iubire şi de prietenie. Că însăşi drumul lor până la Veneţia este numai o rătăcire, că însăşi plimbarea cu gondola e un vis de iubire neîmplinit şi o încercare disperată de a-şi spune că viaţa mai poate fi frumoasă.
  Venind aici ei visează ceva mai mult. Nu ştiu exact ce. O mână care să le dezmierde faţa în nopţi de singurătate, un surâs care să le spună că lacrimile nu sunt niciodată frumoase ( cu excepţia celor ce aparţin sfinţilor) sau un orologiu care să le spună că timpul nu trece şi mereu acelaşi? Aşa ca orologiul tăcut de la Biserica San Marco. Poate. În orice caz, omul e mereu în căutarea prieteniei şi a iubirii adevărate. Şi cred că niciodată nu poate trăi fără ideea de a fi iubit şi acceptat de prieteni. Chiar lipsindu-i iubirea şi prietenii...
  Da, Veneţia îmi pare o fată bătrână, căreia, deşi nu i s-au împuţinat curtezanii, totuşi nu mai are voioşia de altădată şi exuberanţa necesară fiinţării dragostei. E uzată de atâtea iluzii. Poate prea lovită de vreme şi de războaie, ca să-şi mai poată reinventa exuberanţa. S-a maturizat în suferinţe şi acum îi este foarte greu ca să mai zâmbească în faţa celor ce vin. Timpul a pătat zidurile, a înverzit statuile şi a coclit aurul leilor veneţieni. I-a mărit demnitatea, dar în acelaşi timp şi vanitatea. I-a furat tinereţea, descătuşindu-i zădărnicia. A maturizat-o profund, vitregindu-i sentimentele. Pare o leoaică bătrână de la grădina zoologică, ce stă toropită sub faţa soarelui, fiind mulţumită cu limitele sale, cu timpul său trecut, cu lanţurile şi privind în acelaşi timp oarecum descumpănită, mirată şi plictisită de bucuria celor ce vin. Ca şi când ea nu ar fi avut fericire niciodată. Veneţia cea plină de vizitatori şi lipsită de prieteni. Veneţia, cea care sute de ani a îndrăznit să rostească lecţii de civilizaţie, iar acum îşi priveşte în oglinzi faţa îmbătrânită. Veneţia care pierzându-şi gloria, mai are un singur aliat: poezia. Pentru că, în acest loc mii de poeţi, de tineri, de oameni, încă visează să mai spună ceva frumos şi ce nu s-a spus niciodată.  Şi, poate tocmai de aceea, Veneţia se va reinventa cândva, devenind acea fată frumoasă veselă şi plină de ospeţie care-şi acceptă rostul de a fi gazda marilor proiecte de prietenie şi iubire.
  La fel şi în prietenie. Vremea prieteniilor e uneori scurtă şi alteori lungă. Totul depinde de lipsa vanităţii, de răbdare, de curajul de a nu forţa prietenia şi atenţia celorlalţi, de jertfelnicie şi de acceptarea celui de lângă tine. Aşa cum este el. Mai sănătos sau mai bolnav. Căutându-i leacul vindecării cu bunătate şi cu propriul tău exemplu de dăruire. Mă întreb retoric la finalul acestei corespondenţe, oare ce ar fi fost dacă cei de lângă paraliticul de la Capernaum ar fi zis atunci în felul următor: Ce ne interesează un om bolnav, haideţi mai bine să îi ajutăm pe cei sănătoşi! Chiar, ce ar fi fost?