NOU FORMAT! NOU ÎNCEPUT! CREAŢIE ŞI JERTFĂ!

DRAGI CENACLIŞTI, OAMENI BUNI ŞI PRIETENI AI CENACLULUI LUMINĂ LINĂ!

 SE LUCREAZĂ CU PASIUNE PENTRU A FI REALIZAT SITEUL CEL NOU!

NU E UŞOR! SUNT MULTE INFORMAŢII, ARHIVA, CADRELE CELE NOI CARE TREBUIE FINALIZATE

VĂ RUGĂM SĂ NE SUSŢINEŢI MORAL! MĂCAR CU O RUGĂCIUNE SAU UN GÂND BUN!

ÎN CURÂND:

 O SĂ VEDEŢI NOUL FORMAT!

Comunicat

După părerea mea “Serile Duhovniceşti” organizate luni seara de Cenaclul Lumină Lină au avut un început exact. Prezenţa publicului, oarecum bogată şi fericită, a adus un plus de eficacitate şi a trezit interesul organizatorilor pentru viitor.

Salut pe toţi cei ce s-au implicat practice şi sufleteşte pentru realizarea unui astfel de moment. E un semn de început de maturizare duhovnicească.

Cenaclul urmează să se prezinte în faţa unui alt examen de maximă capacitate şi personalitate: GALA 1OO. Aştept dăruire, devotement total şi îngăduinţă. Sper ca aceste trei zile să se constituie într-un stimulant pentru viitoarele noastre acţiuni. Succes!

PREOT CĂTĂLIN DUMITREAN

NOU DEBUT DE CREAŢIE ÎN CENACLUL LUMINĂ LINĂ

ANDRADA NICOLESCU NE SCRIE POEZII REMARCABILE!

Când Dumnezeu se coboară în inima copiilor asistăm la refacerea din temelii a lumii, la timpul original al splendorilor şi al curăţeniei morale. Creaţia se redeşteaptă, viaţa se însufleţeşte şi îngerii cerului devin casnicii noştrii. Un astfel de sentiment mă încearcă descoperind sublime poezie a tinerei Andrada Nicolescu, copilul de aur, care sâmbătă seara la GALA 100 o să debuteze official în Cenaclul Lumină Lină. Provenită dintr-o familei minunată, cu atitudini intelectuale de mare fineţe, Andrada este un mic geniu al creaţie curate, frumoase şi fără echivoc.

Pentru început vă oferim două poezii.

Succes Andrada! Dumnezeu să-ţi înmulţească darul!

Vara, vara surioara

Vara, vara surioara,

Ai trecut in zori pe-afara,

Lipa, lipa din papuci,

Cu alai din flori si nuci

Si, din treacat, ai lasat

Teiu-n curte-nmiresmat,

Si-n livada poame-n parg

Si legume noi in targ,

Si-n fereastra-un trandafir

Si o lada pe ceair,

Si un greier in pridvor

Si-o caldura....de cuptor

Iar pentru copii, ghiduse,

Langa fiecare usa,

Leganat ca un cercel

Cantecel de drumetie

Cantecel setos de zare,

Care-i cheama-n ospetie

Sus la munte, jos la mare.

Scoicile

Poate pestisori ca-n  basme

Ce-au pierit pe-aici, din veac,

Isi lasara in nisipuri

Solzii stravezii, de lac

Poate luna tese noaptea

Panza marii la gherhef

Si, din graba scapa-n ape

Degetare de sidef

Poate vantul, ce-mi zburdeste

Parul cand pe mal ma-nalta

A furat vreunor gaze

Aripioarele se smalt.

Poate-n mare creste-o floare

De la care, val cu val,

Se-mprumuta cu petale

Roz si albe, de cristal

Poate.... insa ce stiu bine

E ca tare dragu-mi-i

Cand zaresc pe mal, aceste

Jucarii, pentru copii.

DIALOGURI CU SUFLETUL MEU!

Cinica şi sfânta tăcere

-          De ce totuşi vorbeşti?

-          Nu ştiu, dar tăcerea nu m-a prea găsit pe acasă. Aşa cum spunea cineva că darul vorbirii este nimic în comparaţie cu arta tăcerii. Şi totuşi mă trezesc vorbind şi vreau să îţi spun că mai de fiecare dată când am vorbit, am pierdut.

-          Ce ai pierdut?

-          Poate bucuria, poate inima aproapelui, poate revelaţia unei minuni frumoase, poate mirosul unei flori.

-          Dar tăcerea este grea, aparţine mai mult pustnicilor, deşi cred că până şi ei suferă din pricina ei.

-          Vorbele m-au răstignit în viaţă. Mi-au oprit curgerea de fiecare dată, mai ales când aceasta era lină şi frumoasă. Am fost revendicat, împărţit, disputat, sfidat, luxat, rănit şi bandajat. Numai şi numai prin vorbe. M-au întors în vâlcele nămoloase şi în inimi putrezite. Şi astfel, de prea multă vorbire a altora, am învăţat şi eu să tac. De fapt, ce să spun? Deşi, totuşi, iată-mă vorbind, deşi totuşi am vorbit prea mult în viaţă. Nu am avut ceea ce spunea Balzac: „filosofia sufletelor alese” când se referea la tăcere şi la piscurile ei mântuitoare.

-          Poate că de aceea oamenilor le lipseşte adevărata iubire, pentru că vorbele, fie şi cele de iubire, spuse şi răspuse paradoxal îi impart şi îi despart.

-          Da, aceasta este drama celor ce se iubesc. Drama este şi a lui Dumnezeu care a vorbit lucruri minunate cu noi… Lucian Blaga, enigmaticul şi aprinsul Blaga, atingea esenţialul iubirii într-o propoziţie celebră. E de fapt o declaraţie de dragoste: „M-am oprit lângă tine, când tăcerea ta mi-a spus nu mă atinge.” Uneori, pierzând totul, recâştigi totul. Cel ce pierde câştigă mereu. Aşa şi cel ce ştie a tăcea.

-          Cinica tăcere

-          Aş spune altfel, miraculoasa tăcere. Cheia semereniei, ea însăşi smerenie. Da, e cinică dacă ne gândim la antinomiile sale. La faptul că face mai mult decât o bibliotecă, cum spune marele Cicero: “Tăcerea este una din marile arte ale conversaţiei”. Atât şi nimic mai mult.

-          Şi sora mai mare a dragostei.

-          Da, da, paradoxal în acest veac guraliv, în care fugim de tot ceea ce înseamnă iubire, speriaţi de păcat. Pentru că păcatul ne-a făcut să ne fie teamă şi de iubirile elementare şi de iubirea creştină. Ne ferim de unul şi de altul ca să-l iubim, temându-ne ca să nu-l smintim cu dragostea noastră. Şi, tot din frica de păcat, din teama de părăsire, devenim cruzi, posesivi, distrugători cu sufletul celui iubit.

-          Cum aşa?

-          Sufletul omului e o floare. Ce să faci tu cu o floare smulsă prin forţă, căreia îi rupi rădăcinile ca să fie numai şi numai a ta... Floarea o duci în casă şi apoi ea, într-o vază se ofileşte, iar după un timp numai ai ce face cu ea şi o arunci. Mai bine să lăsăm florile în câmpul lor firesc. Bune, rele, frumoase sau triste. Mai bine aşa decât să fim călăii propriilor noastre iubiri. Camus avea dreptate: „Omul autentic este prin lucrurile care le tace şi nu prin acelea pe care le spune". La urma urmei, nici Dumnezeu nu vorbeşte prea mult. Dar totuşi ne spune totul…

 La crucea tăcerii

Cruce tăcută de munţi,

Biată cenuşă barbară,

Noapte de noapte mă-nfrunţi,

Crudă ca frigul de-afară.

Piatră de piatră eu urc,

Scară rigidă şi rară,

Nu ştiu ce forţă, ce truc,

Pune pe mine ocară.

Veghe de veghe adun,

Vis răscolit într-o gară,

Tac, nu mai ştiu ce să spun,

Văd cum lumini se presară.

Zi peste zi mă usuc,

Dor mi-e de ceruri, de-o vară,

Când mă urcam într-un nuc,

Ca o mireasmă de seară.

 Gândul mi-e rană şi rug,

Simt cum mi-e faţa de ceară,

Vreau către îngeri să fug,

Ce nostalgie amară.

Cade pe mine un drug,

Clopote bat să mă ceară,

Ţine-mă, Doamne, de plug,

Iară şi iară şi iară.

SEARĂ DUHOVNICEASCĂ

  Erezia este învăţătura religioasă care se abate de la credinţa creştină adevărată şi autentică, şi, de aceea, este rătăcită, antiortodoxă şi anticreştină. Părintele Cleopa afirma că: „Niciodată nu l-am certat pe un credincios care are îndoieli; niciodată nu i-am cerut cuiva să creadă orbește. Dacă făceam astfel, ar fi însemnat să dau dreptate tocmai acelora care-i ceruseră să creadă ca ei, fără să-și mai pună vreo întrebare. Dimpotrivă, am socotit întotdeauna că discuțiile, cu idei dintr-o parte și din alta sunt cât se poate de folositoare, dacă sunt purtate cu cinste omenească și numai din dorința de a afla adevărul.”

Tocmai de aceea apare necesitatea unei abordări sincere și directe a unor probleme cu care ne confruntăm astăzi și care devin din ce în ce mai acute. Părintele Cătălin vă invită la o seară duhovnicească în care întrebările dumneavostră își vor găsi răspunsul pe care, poate, l-ați căutat de mult. Invitați de seamă, o atmosferă destinsă, un moderator deschis întrebărilor și nelămuririlor dumneavoastră vor constitui atributele unei seri pentru sufletul tuturor!

Gala 100. Trei manifestări.

Vă invităm la Gala 100

La despărţirea de Pr. Prof. Ilie Moldovan

La despărțirea de pr. prof. Ilie Moldovan, cuvintele noastre par goale și sună surd. Răzbate, peste timp, imaginea nobilei sale modestii, amintirea  omului cu alese calități intelectuale și morale. Cenaclul „Lumină Lină” vă dăruiește, în această seară prima parte din interviul acordat de Sfinția Sa în cadrul emisiunii „Flori de Pateric”, realizată de pr.Cătălin Dumitrean în colaborare cu pr. Mihai Petian.

BECALI DESZĂPEZEŞTE VRANCEA!

"Fac sfânta cruce şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că lucrurile nu sunt mai rele şi mă rog să nu mai dea zăpadă. O să muncesc până la 2-3 noaptea până Dumitreştiul se deszăpezeşte tot. Şi mâine ne mutăm în altă localitate", a spus patronul Stelei.
Becali este hotărât să-şi facă treaba în orice condiţii: "Dacă şi cu parcă se plimbau în barcă. Dacă se strică vremea, mergem înainte ca ruşii.... Ca să nu spun ca ruşii, hai să spun ca Alexandru Macedon: înainte până la final şi mergem pe Bucifal. Bucifal pentru ultima oară. Eu şi cu Bucifal  şi cu asta basta, dacă nu se mai poate".
Omul de afaceri spune că el şi voluntarii săi au de deszăpezit 16 sate. "Sunt 16 sate, până nu se face totul nu plec de aici stau şi la noapte, mâine dimineaţă trebuie să plecăm în altă parte. Până mâine vor fi 12 vole aici şi 10 camioane. Sunt deja 200 de oameni voluntari care au venit sau pe care i-a adus eu. Vola deszăpezeşte drumul în faţă şi în spate oamenii stânga-dreapta cu lopata, pac-pac repede deszăpezesc casa. Tot termin astea 16 sate azi, mâine vedem. Le-am cumpărat bocanci, şosete, căciuli. Mâine am comandat un camion cu mălai, făină şi de toate, la ora 12.00 sunt aici", a spus Becali.


Gigi Becali a făcut un apel şi către oamenii cu bani din România: "Oamenii care au bani ar putea trimite un camion cu alimente şi să vină aici. Nu cred ca e o mare problemă, dar sunt comozi. Asta e apelul care îl fac la oamenii mai bogaţi. Dacă nu să fie sănătoşi că le fac eu pe toate".
În cursul dimineţii, Gigi Becali s-a declarat dezamăgit după ce a văzut că, în faţa Consiliului Judeţean Vrancea, din Focşani, s-au adunat doar 50 de oameni şi i-a dat dreptate premierului Ungureanu, că oamenii sunt leneşi. Patronul Stelei a făcut un nou apel în direct la România TV la oameni să iasă la deszăpezit, spunând că utilaje sunt dar nu şi forţă de muncă.

Becali a precizat că va fi organizat un comandament la Primărie, de unde se va pleca la localităţile izolate. Deoarece oamenii din Focşani nu au ieşit în număr mare pentru a merge la dat zăpada, Becali a chemat întăriri de la Bucureşti.
"Va fi totul organizat, sunt 50 de localităţi izolate. Cred că o să facem un comandament la Primărie, de aici se vor strânge oamenii. Eu acolo voi sta până curăţ tot. Planul este: "la muncă", astăzi apar toate utilajele. În două zile curăţ tot. Îi dau dreptate domnului Ungureanu, eu mă aşteptam să vină 2000-3000 de oameni şi ei stau în bloc. Au ieşit 30-40. Eu am făcut aseară un apel şi nu au ieşit. Nu mă deranjează, dar sunt dezamăgit. Am chemat oamenii de la Bucureşti, am vorbit cu cei de la penitenciar să dea drumul la deţinuţi să facem treabă. Sunt pregătit de treabă dar sunt dezamgit, ce mă nene nici măcar nu e frig afară, eu am venit la tine în judeţ şi tu nu ieşiţi. Sunt leneşi. Nu voi renunţa, ce vină au bătrânii ăia săracii că sunt ăştia leneşi? Ei au nevoie de ajutor. Vor fi 12 vole mari şi mai multe camioane.  Poi forţa Steaua dar la lopată nu vin. Noroc nea Gigi, salut nea Gigi, dar atât. Fac un apel iar, că poate aseară nu au văzut: Îi aşteptăm în faţa Consiliului Judeţean Vrancea, la Focşani. Utilaje avem, lopeţi avem, dar avem nevoie de forţă de muncă. Ca să terminăm azi. Va fi o tabără de lucru şi nu plecăm până nu rezolvăm problema", a declarat Gigi Becali.

La vatra serii de duminică

PĂRINTELE CĂTĂLIN ÎN:  „DIALOGURI CU SUFLETUL MEU”

„Voi învăţa să iubesc!”

-       Cum arată lumea de astăzi?

-          Puţin ovală. Un fel de amestec de ciudăţenie, cădere şi splendoare. E lumea în care Hristos stă pe banca din curtea ta şi, obosit de la atâta batere la uşa casei tale, s-a aşezat puţin în aşteptare. Trăim în timpul aşteptărilor divine.

-          Este lumea aşteptării fiilor risipitori?

-          Nu, să nu credem aşa! E lumea fiilor drepţi, care însă stau în casă şi privesc spre geam cum părintele lor aşteaptă ca ei să deschidă uşa. Suntem departe de epoca marilor rătăcitori. Noi suntem oameni cu aşezare şi Tatăl a plecat pe drumuri să ne caute. Nu ne mai aşteaptă să venim noi  la El. Ştie că nu vrem să venim. În expansiunea noastră, o ducem destul de binişor, aşa că se pare că nu mai avem nevoie de întoarceri acasă.

-          Tatăl nu intră în nerăbdare, în panică, văzând că noi nu îi deschidem?

-          Marquez spune undeva: „Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci când le aştepţi cel mai puţin.” Doamne, cât e de frumos! Adică Tatăl nu se mânie, nu se agită, stă calm pe locul său, la uşa noastră, conştient că nu poate da buzna în viaţa noastră. Dar ne supraveghează fiecare gest, ne aşteaptă reacţiile şi e gata să intre la cina noastră în eventualitatea că îi vom deschide.

-          O dragoste utopică?

-          Asta am învăţat să credem noi. Nu, e o dragoste nebună şi adevărată. Care pe toate le crede, pe toate le rabdă, pe toate le nădăjduieşte. Luc de Clapiers, un autor aproape necunoscut, spunea: “Răbdarea este arta de a spera”. Tatăl nu îşi pierde răbdarea. Stă acolo la uşă ca un câine de pază, umilit şi fericit. Victor Hugo era corect când spunea: „Ai curaj pentru marile supărări din viaţă şi răbdare pentru cele mici. După ce ţi-ai terminat cu bine treburile zilnice, dormi liniştit, Dumnezeu este treaz!" E chiar la uşă. Uneori atât de aproape de tine!

-          Asta nu vedea fiul cel drept din Evanghelie…

-          Exact. El le avea pe toate, suflarea Tatălui zilnică, vorbele sale, inima sa, căutătura sa, poate chiar mânia sa. Dar s-a plâns că nu i s-a dat un ied. Şi Tatăl, mirat, îi spune: „Dar tu ce doreşti? Tu, de fapt, le ai pe toate. Mă ai pe mine, iubirea mea, sufletul şi veşnicia mea!”

-          Cum rezistă iubirea?

-         - Să stai în faţa muţilor şi a surzilor este o artă şi un curaj. Marquez spune ceva de genul că „iubirea adevărată este limba pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea”. Cu alte cuvinte, ea nu se împiedică de social, de imediat, de o clipă. E dependentă de eternitate. Tatăl stă la uşă şi se gândeşte că, dacă în această clipă nu I se deschide uşa, până la urmă lucrul acesta se va întâmpla. Mâine sau poimâine. Pentru că iubirea spintecă fiinţa. Pătrunde dincolo de simţuri. De văz, de auz, de distanţe, de ore. E o forfotă adunată în ghemul splendorilor de răbdare. Stă pe cruce şi cântă. Vede cerurile deschise şi, cum spune Schiller: “Iubirea e preţul iubirii!” Sau sfântul nostru Brâncuşi: „Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa.”

-          Şi la final…

-          Nu cunosc teoretizarea parabolei întoarcerii fiului risipitor. Sunt un om care nu mă pot amesteca cu niciun tipic. Oriunde sunt constrâns, simt ipocrizie, fie chiar şi de legile eterne. Iar Sfântul Cipirian îmi dă apă la moară când afirmă: „Dragostea este adevărata slujbă pentru Dumnezeu!”  Ce frumos! Ce greu! Greu pentru mine, pentru că vorbesc din supliciul omului care nici nu a pus început iubirii.

-          Şi atunci?

-          Totul e simplu. Mă voi duce la şcoala iubirii. Ca să învăţ iubirea. Îmi iau drept argument cuvântul pe care  mi l-a spus odată Octavian Paler: „Am învăţat să iubesc, ca să fiu iubit!”

În memoria Pr. Prof. Ilie Moldovan

 În memoria Pr. Prof. Ilie Moldovan, Cenaclul Lumină Lină vă propune un fragment din conferința susținută pe tema: „Actualitatea Sf. Post în viața creștinului”. Ne exprimăm adâncul respect și recunoștința față de personalitatea marcantă a Sfinției Sale, față de înțelepciunea și cultura sa teologică. Înmormântarea va avea loc duminică, 12 februarie, la Albești, județul Mureș.     

Mâine veți putea urmări, pe blogul Cenaclului, conferința integrală.

   

Despre Ardealul bisericesc, blândeţea porumbeilor, pustiul Părintelui Moldovan, iubirea lui Marquez şi dorul meu infinit de primăvară...

Jurnal iernii fără lanţuri

Porumbeii ne dau măsura răbdării. Trec prin Piaţa Mare şi ei mă ating blând pe picioare. Nu se împiedică de mine. Nu mă împiedic de ei. Nu mă privesc cu rezonanţă individualistă. Se mişcă precum Adam în Grădina Raiului. Dezinvolţi, afectuoşi şi, pe deasupra, puţin romantici. Se pare că zăpada le frige picioarele, altfel nu înţeleg de ce nu se plâng de frigul aspru şi de imensitatea ninsorilor. Mă simt cald, mă simt bine, mă simt acasă. Lângă porumbeii care parcă s-au născut în palma mea.

X

   Sunat din Cluj de un bun prieten, sunt întrebat dacă am o părere într-o chestiune sensibilă a Bisericii Ortodoxe Române. Îi răspund că nu mai am de mult vanităţi răzbite, că ceea ce mă pasionează acum sunt metaforele lui Gabriel Garcia Marquez. Omul rămâne puţin surprins faţă de laconitatea mea, leagă două-trei cuvinte, apoi ne promitem revedere grabnică şi închide brusc. 

Da, nu am nimic de spus. Ce aş putea spune? Şi cine sunt eu ca să spun ceea ce e atât de vizibil, atât de clar, atât de trist pentru unii şi vesel pentru alţii? Mai bine tac. Omul are doar o singură gură şi două urechi….  

X

În ultima vreme am început să fiu prudent în declaraţii. Scriu, rescriu şi până la urmă şterg totul. Evit capacanele totalei sincerităţi şi aceasta nu pentru că nu am puterea răspunderii, ci pentru faptul că oamenii nu mai vor să fie aşa cum sunt. Privim pe alţii aşa cum vrem noi să fie. Ne privesc alţii aşa cum vor ei să fim. Niciodată nu există consens empatic. Ca dovadă că nu ne mai iubim. Dar tragem sforile iubirii, ca şi cum noi am fi păpuşarii tragediei umane. Şi într-un fel aşa e. De la noi începe dezastrul, din optica prea largă a speranţelor noastre. 

    Părintele Ilie Moldovan, plecat aseară spre cer, avea întotdeauna o viziune mistică, inadecvată cu momentul. Era prea adânc pentru pragmatismul soluţiilor teologice de astăzi. Vorbea de românism, de naţiune, de Iisus în ţara noastră. Chestiuni pe care puţini le-au înţeles. Moartea a venit astfel de la sine, ca un fel de semn al intrării sale în lacrima pustiei. De acum, Părintele Ilie va putea să vorbească liber şi să tacă constrâns de împrejurări. Dar mai ales să simtă fericirea.

X

Chiar aseară am terminat „Despre dragoste şi alţi demoni”, povestea unei copile care este acuzată pe nedrept de demonizare şi care se îndrăgosteşte de exorcistul său. Parabola se petrece în timpul Inchiziţiei, când în urma unei muşcături banale de câine, părinţii admit că un duh necurat ar fi ajuns în trupul fraged al copilei.   

Urmează internarea ei într-o mănăstire, unde maicile văd peste tot diavolul şi unde doar preotul exorcist încearcă să le facă să creadă că demonul nu are atâta putere pe cât credem noi. 

Cartea are un tragism absolut. Exorcistul constată că fata este curată, că o iubeşte curat la rândul său, dar că până la urmă este acuzat de episcop că a preluat şi el dracii fetei şi trimis la penitenţă într-o leprozerie. Se simte pe tot parcursul lucrării un duh străin de evanghelie, un spirit care a făcut ca Evul Mediu să fie pentru Occident un timp al exagerărilor duhovniceşti. O tipologie istorică care pare că ne ameninţă.

Suntem obsedaţi de eretici şi de erezie. Ne e atâta frică de diavoli, încât am uitat de prezenţa îngerilor buni. Vedem în cei din jur „feţe ipocrite” şi „ oameni puşi pe distrugere”. Eretici, erezii, pui de eretici, păcate, apocalipsă şi iad. 

Cartea sfârşeşte cu martirizarea fetei, care peste câteva sute de ani este dezgropată şi se constată că a rămas neputrezită. O carte a măsurii. Mai ales a celor care şi-au pierdut-o în dorinţa de a fi zeloşi apărători ai credinţei…

X

Cum să fiu mai bun? Mă frământ fără a găsi noi soluţii ale bunătăţii. În mine locul pare gol. Mă uit din nou spre alţii.

X

    Caut primăvara. Am oasele îngheţate şi spiritul poetic neînmugurit. Scriu tot mai greu. Îmi lipseşte floarea de liliac şi balsamul de cuvinte ale nopţilor de mai când colindă pitici din ţara minunilor pe la porţile dorului. Se spune despre ei că ar fi îngeri trimişi de Dumnezeu pe pământ, ca să simtă smerirea pământului. 

Primăvara aceasta va fi una sublimă. După dezgheţ, ea va aduce revărsarea luminilor stelare şi bucuria de a fi om. Atât şi nimic mai mult…