Acest nou volum de poezii al părintelui Cătălin Dumitrean (Noapte de lumină) are aceeași configurație arborescentă la nivelul stărilor poetice (vizibilă și în celelalte cărți), izvorâtă din extraordinara ușurință și capacitate de versificare a tânărului poet. Se disting totuși, câeva obsesii poetice, câteva structuri ale meditației – născută preponderent într-un anotimp al rodului, toamna – ”toamna care-aduce plinul”, se spune undeva - cum sunt: retorica eului însingurat, poezia creștină, poezia deplinătății și textele programatice, cu rang de artă poetică, bunăoară: Elegia scrisului meu (”eu, trubadur și plin de dor”), Crez de lacrimă (”prin versuri clopote aud”), Elegie și filosofie (”sunt un cuvânt de pace și iubiri”), Recurs la creație ș.a.
Tema eului însingurat (ultragiat chiar) – poate cea mai veche și favorită ipostază a poeziei, dusă la prestigiu de romantici și postromantici – pune în lumină un creuzet de stări și procedee clasice, frecventate de marea poezie , cum ar fi: figura lumii vrăjmașe, în opoziție cu figura eului poetic solitar (”singurătate – oful meu de suflet”), pe care, însă, Cătălin Dumitrean le particularizează, mai exact le potențează cu două aspecte: metafora lacrimei și afirmarea explicită a atitudinii poetice față de elementul obstacular.
Lumea ”tristă și fără de cărări”, primește o serie de atribute ale esteticii inospitalității, în poezii de o înaltă încărcătură de stări și emoții: Viața ca o toamnă, Of-ul cerului (”viața mă doare”, ”sunt la răscruce”), La furtul viei (Și uite-așa profită speculanții/ De tot ce întâlnesc în gândul meu), Aștept să plec (Nu mai suport iubirea ce lasă lăcrimare), Elegie bacoviană (Nimeni nu simte flacăra mea), La rugul meu, Ce rău v-am făcut? Elegie pentru prostie (Mi se face silă de viață/ Aș pleca în pustiu să mă pierd) ș.a.
În acest spațiu vitreg (ca lume, viață și destin) evoluează un personaj poetic vulnerabil, iremediabil marcat de tristețe și singurătate; plânsul și lacrimile sunt imaginile cele mai frecvente ale acestei ipostaze lirice (”să plâng singur acum”, ”trăiesc așa de bine cu lacrima pe pernă”, ”Iar lacrima mi-e dusă și nu mai vrea speranță”, ”mă regăsesc în lacrimi”, ”am plătit tribut de lacrimi”, ”trăiesc în vis de lacrimi”, ”De-acum doar plânsul mi-e trăirea” ș.a.).
Aproape toate poeziile circumscrise acestei meditații (relația cu lumea) au, însă, și o a treia dimensiune a imaginarului (pe lângă imaginile exteriorității și ale interiorității); e vorba de reacția eului liric în fața diverselor limite și obstaculări; este o dimensiune conclusivă, atitudinală, care, prin pedagogismul intrinsec sporește tensiunea poemului. Soluțiile împăcării cu exterioritatea adversă sunt multe: lipsa de reacție: Mă voi preface stană de gol și de uitare ș.a.; retragerea în tăcere: De-acum tăcerea arde și plânge; Și să tac și să tac și să tac ș.a.; refugiul în poezie: Îmi iau cuvântul și pornesc (...)/ Să scap de tot ce-i omenesc; Și astfel scrisul îmi e hrană ș.a., refugiul în copilărie (De copilărie, Singura dorință ș.a.), trăirea întru Dumnezeu (”mișcarea către cer” – cum ar zice Cioran): Ceva e sigur, doar Dumnezeu / Va fi cu mine astăzi și pururi; sau: cerule dragoste, cerule clipă (...) Doamne iubește-mă, fă-te risipă ș.a.
Există, însă, în volum și poezii care dezvăluie stări și atitudini mult îmblânzite, de împăcare și chiar prea-plin sufletesc (poezia deplinătății). Tensiunea lirică, în acest caz, vine nu din expresivitatea contrariilor, nici din forța zbuciumului, ci din trăirea poetică intensă, deplină, din capacitatea versului de a exprima frumusețe, candori, pasiune:
La noapte luceferi vor arde
Ca mirul prelins din icoane
În inimă-mi sună petarde
Și clopotele sună pe rane (Noapte de lumină).
Sau
Astăzi este ora fericirii
Mâine nu se știe ce va fi
Voi zâmbi cu îngerii iubirii
Doamne, eu la Tine voi veni (Elegia splendorii).
Ori
E totul o splendoare, resemnare
S-a dus și somnul, dar veghez și cânt (Elegie de nemurire).
Și încă:
Lasă-te să zbori, lasă-te să cânți
Vin din cer ninsori, crude și flămânzi (Candoare în prag de iarnă).
Aceeași pacificare sufletească, aceeași intensitate a trăirii și în poeziile creștine (o structură tematică consistentă a volumului), fiecare text antrenând imagini și versuri memorabile. Fecioara Maria, Domnul Iisus, Îngerul, Cerul, Dumnezeu sunt pivoții unei meditații senine dar nu monotone, în care sentimentul clasic de adorare se combină cu trăirea particulară, individualizată a subiectului sau momentului creștin (Nu ai Măicuță, Nu te-am dat, cerule, La Sfânta Mărie Mare, Vino la Maica ta, Elegie Hristică, Cum să port un dar divin, Cu Iisus după-amiaza, De astăzi se colindă, Imn pentru Dumnezeu: Când fagurele nopții a iubit/ Și mierea s-a vărsat din amintire / Am înțeles că totul s-a plinit/ Te-am cunoscut atunci, desăvârșire).
Nu sunt puține asemenea versuri în care emoția e autentică și tensiunea poetică e bine strunită. Aceste poeme ”în care visul n-are teamă/ Și sufletul mai mult adoră”, se circumscriu unei poetici a deplinătății, astfel că, alături de poezia eului vulnerabil sunt, până la urmă, cele două axe majore ale meditației lirice propusă de părintele Cătălin Dumitrean în noul său volum de poezii - expresive și dramatice deopotrivă.
Prof. Univ.Ana Selejan
