UN POEM MAI VECHI AL PĂRINTELUI CĂTĂLIN CARE MERITĂ SĂ REVINĂ ÎN ACTUALITE, ÎN ACESTE ZILE PLINE DE HARUL SFINTEI TREIMI
Cerul iubirii
La-nceput au fost Trei
Într-o singură viaţă
Şi sublimul din ei
Luminat-a prin ceaţă.
Pe pământ s-au plecat,
În veşminte de plângeri,
Într-un foc minunat
Arătatu-s-au îngeri.
La stejarul frumos
Au cerut ospeţie,
La acel om duios,
Patriarh de iubire.
Şi i-au spus într-un cor,
Cu tandreţe deplină,
Că o pâine ei vor
Şi-un pocal de lumină.
Avraam s-a sfiit
Şi a plâns fără silă:
Doamne, har am primit
Şi-am aflat multă milă!
Iar pe masă a pus
Apă, vin şi o pâine,
Contemplând parcă dus,
Sacrificiul ce vine.
Tatăl simplu a spus:
Iată-mi Fiul de lacrimi,
Care vine de Sus,
Să vă scoată din patimi.
Ce frumos este El,
Ca un miel de jertfire,
Este cer peste cer
Şi lumină de Mire!
Fiul blând a privit
Şi-a răspuns cu speranţă:
Eu din Tine-am primit
Tot ce e cutezanţă!
Către Duhul smerit,
S-a întors cu dorire
Şi i-a zis liniştit:
Noi toţi suntem iubire!
De acum „Luaţi, mâncaţi”,
Iată trupul de sânge,
Iar de-acum ce gustaţi,
Tot mereu se va frânge.
Atunci Duhul a zis:
Vai, plinitu-s-a ceasul,
Căci de-acum nu e vis,
Ci sfinţitu-s-a veacul.
Hai să mergem în cer,
Rămânând tot în toate,
Să gătim cu mister,
Locuri pentru dreptate.
Şi-n iubiri de părinţi,
Între lacrimi şi soare,
Pe cei blânzi şi cuminţi,
Să-i primim cu iertare.