„Dumnezeu e un Dumnezeu vesel!”

Dialog cu Părintele Cătălin

Radu Rodean

    Mă aflam astăzi la ora 13 în studioul nostru de radio împreună cu Părintele Cătălin şi vorbeam despre creaţie şi viaţă. La un moment dat m-a surprins spunând: „Radule noi vorbim şi scriem foarte mult despre lucrurile pe care nu le avem” Spun că am fost surprins eu însumi de afirmaţia făcută de părintele, aşa că am apăsat pe reportofonul telefonului şi cu acordul părintelui am înregistrat firul discuţiei următoare.

 -          Părinte se scriu multe lucruri despre bucurie, despre iubire, despre cum să fim buni, cum să ne rugăm, cum să ne ferim de păcate. Nu vi se pare că este o adevărată inflaţie a unor astfel de vorbe?

-          În mod normal ca să scrii despre bucurie trebuie să fi tu un om bucuros. Dar, în viaţa noastră capul de afiş e ţinut de paradoxuri. Tot mai mulţi oameni invadează internetul, am mai spus parcă şi siteurile religioase, pentru a vorbi despre lumea pe care ei nu o au.

-          Despre Dumnezeu?

-          Da, mulţi perorează despre Hristos, dar la proba practică a unei ispite ei nu îl au în mod concret. Eu însumi am simţit uneori acest lucru. Şi atunci mi-a fost foarte greu ca să tac. Vorbeam, dar era mai bună tăcerea.

-          La fel şi despre bucurie. Scriem multe dar o trăim prea puţin.

-          Da, şi şti de ce, pentru că ea s-a amestecat foarte mult cu păcatul. Şi atunci evităm să ne mai căutăm prilejuri de bucurie. Nu care cumva să dăm de dracul în ele. Şi astfel am ajuns fie nişte taciturni, fie nişte extremişti ai bucuriei.

-          Adică…

-          Îmi vine în minte o vorbă a lui Chesterton, care zice că bucuria e raţiunea existenţei noastre. Deci, ea nu aparţie diavolului. Eu cred că Dumnezeu e un Dumnezeu vesel. Nu mi-l pot închipui pe Dumnezeu în ceruri pururi mâhnit în permanenţă. Chiar dacă El, văzând faptele noastre, mai şi suspină din când în când...

-          Un Dumnezeu mâhnit ar fi unul imperfect...

-          Evident, ori în Dumnezeu sunt numai stări de excelenţă. În Dumnezeu ca persoană şi nu ca esenţă, cum spun asiaticii. EL este un Dumnezeu reuşit, adică perfect. La fel şi Bergson, pe care l-am admirat mult în adolescenţă, ne spune că „bucuria este semnul că viaţa a reuşit”. Câtă profunzime! Iar în „Camera lui Iacob”, Virginia Woolf spune atât de clar ca să „să ne bucurăm de ceea ce ne putem bucura acum”. Un alt timp, deşi posibil, nu ne aparţine. Ceea ce avem este clipa de acum. Secunda aceasta în care eu vorbesc cu tine, iar alţii vor citi cuvântul nostru. Degeaba faci planuri pentru mâine şi tu eşti o leşie astăzi... Asta e alinare mentală. Azi ne bucurăm! Azi iubim!

-          Sfinţii Părinţi ne îndemnau mereu la bucurie.

-          Păi numai aşa se împlineşte creştinismul. Să îţi spun ceva foarte clar. Degeaba ne tot minţim, degeaba tot facem caz de lacrimile căinţei, căci nu există iubire fără bucurie... Plângi o dată şi bine pentru păcate şi gata... Bucură-te însă de ceea ce este frumos!... Vrei să şti ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Citez: „Iubirea este bucuria de a face altora bucurie”. Auzi! Lasă canoanele, tipicul, moralismul, fă-i celuilalt bucurie, dacă tot crezi că îl iubeşti. Altfel…

-          Altfel ce părinte?

-          Altfel nu are nimic rost. Patapievici scria printr-o carte că „Numai bucuria e minunea minunilor şi coroana iubirii”... Aşa zicea el... Şi tare bine zicea... Îi văd pe cei care se iubesc. Sunt uneori foarte trişti şi parcă nu îi înţeleg. Parcă ai spune că totuşi nu se iubesc. Se tem foarte mult. Au vanităţi acustice şi curaj puţin. Se feresc de oprobiul lumii. În iubire, parcă o dau mai mult „pe încercate”...  Nu ştiu deci dacă aşa ceva se poate numi dragoste. Eu am serioase rezerve să spun că e vorba de iubire...

-          Sfinţii ştiu aceste lucru.

-          Ei trăiesc în alt eon iubirea. Dar aceasta nu-l împiedică pe Sfântui Ioan Hrisostomul să se uite în ochii unui tânăr şi să-i spună: „Pe cel ce se bucură în Domnul, nici un necaz nu-l va scoate din bucuria lui”. Şi când o ai nu mai poţi renunţa la ea. Nici la iubire dacă e în bucurie. Dumas zicea că „bucuria e ciudată uneori, te înăbuşă, ca durerea”.

-          Tristeţea?

-          E alienare. E în divorţ continuu cu iubirea. Cum să iubeşti şi să fi trist? Fructul iubirii e bucuria. Când iubeşti arzi, eşti fierbinte, ai o stare de spirit nestăpânită, nu ai odihnă, fugi, alergi, cânţi, vrei să epatezi, să îţi arăţi calităţile, să convingi pe cel de lângă tine că ai resurse inepuizabile. Când eşti trist nu mai poţi face nimic. Eşti paralizat, un fel de mort care mai mişcă. Te uiţi pe geam cum plouă şi spui că şi natura e rea. Cel ce iubeşte e vesel şi atunci când vine ploaia. El se gândeşte doar la soarele de mâine şi la nopţile în care inima sa va veghea pentru pacea celui iubit. Dar numai şi numai în zâmbet.