duminică, mai 8

duminica mironositelor

8 Mai
Jurnal de duminică frumoasă!

Tăcute, blânde smerite. Ajung la mormânt şi nedumerite aşteaptă un semn. Înfiorate, chip al feminităţii mişcate de candoare, ele încep să bată din pleoape scrutând pâcla de ceaţă a unei dimineţi reci. Mai întâi se privesc unele pe altele, dar nici una nu poate să spună vreun cuvânt. Piatra mormântului este dată la o parte şi peştera este goală. Primele gânduri ce le străbat în tăcere sunt un amestec de uimire şi iluzie. Asemenea femeilor care nădăjduiesc neîncetat într-o clipă de supremă bucurie şi mironosiţele femei se găsesc gata să accepte fără rezerve neverosimilul, incredibilul,imposibilul: Învierea Domnului.
Confirmarea vine simplu, printr-un cuvânt care anticipează singura condiţie existenţială a creştinismului, adică bucuria. Domnul li se arată simplu, firesc şi netemător. Vorba i se face mângâiere şi strălucire: Bucuraţi-vă!

X
Femeia în accepţia mironosiţelor nu mai este asimilată ca un mister nedefinit şi imprevizibilă în manifestări. Credinţa puternică naşte rădăcini puternice şi manifestări laborioase. Mironosiţele se deosebesc de femeile zilelor noastre poate şi numai prin felul simplu în care acceptă minunea. Sunt sigure pe ceea ce se va întâmplă, anticipează scurt şi profund întâlnirea cu Hristos cel Înviat. Nici urmă de emoţii prăpăstioase, de labilitate comportamentală, de senzaţii alunecoase. Mironosiţele acceptă totul fără rezerve, opusul femeii care în iluzia unui mod de viaţă fericit acceptă compromisul şi se mulează pe puterea masculinităţii. Fără teamă, având un curaj debordant, călcând ele însele cu moartea pe moarte, mironosiţele ajung la mormânt gata de a unge cu miruri trupul celui „răstignit”. În însăşi faptul prezenţei lor la mormânt străluceşte ziua cea mare şi continuă a învierii, semn că umanul îşi revine din toropeala păcatului şi suspinul morţii.

X
Vorbind de mironosiţele femei nu mă lasă să sufletul să nu mă reîntorc la lucrarea perfectă şi roditoare a Maici Domnului. Interesant este ceea ce spune Vladimir Lossky „Dacă primul Adam a dat trup femeii, acum noul Adam îşi ia trup din fecioară”(V. Lossky, Prea Sfânta în Revista Patriarhiei din Moscova nr. 1/1968) Aceasta înseamnă că umanitatea se află în plenitudine în Fecioara Maria şi deci în femeie şi prin ea am răspuns de fapt cu toţii. Însăşi faptul că Dumnezeu întră în dialog creator cu o femeie şi se întrupează din ea constituie o dovadă că femeia e capabilă să intre în dialog, să primească şi să întrupeze în ea pe Hristos, în aceeaşi măsură ca şi bărbatul păstrând doar distincţia ei feminină. Iar această femeie nu este una oarecare atinsă de păcat, ci un vas curat, o fecioară.
E limpede că Dumnezeu nu poate rodi şi lucra decât într-o inimă neprihănită de fecioară. Castitatea Marie înseamnă oferta virgină a umanităţii, ca Dumnezeu să se întrupeze într-un loc binecuvântat, din care darul să sporească şi să se desăvârşească. De aceea, conştientizând marea lucrare ce s-a pornit prin trupul ei, Fecioara Maria rămâne într-o asceză permanentă şi în puritate până la sfârşitul vieţii pământeşti. Fecioara singură poartă în ea misterul jertfei curate, perfecte; fecioria singură cum spune Părintele Galeriu înseamnă „disponibilitate totală a sufletului şi a trupului pentru Dumnezeu şi pentru adevăr”.

Maria Magdalena la mormânt

Atât de gol ca însuşi iadul,
Acest mormânt ne regăseşte,
Şi el a fost suspinul, vadul,
În care viaţa se plăteşte.

Nu avea nici o rază blândă,
A fost săpat pentru o taină,
O tâmplă i s-a pus pe tâmplă,
Şi peste ea un fel de haină.











Dar niciodată dăruirea,
Nu poate sta pe piatră rece,
Iubirea a născut iubirea,
La ceasul vrednic, doisprezece.

Şi Domnul a ieşit din rele,
Ca o lumină din lumină,
El însuşi un mănunchi de stele
Materie de trup divină.

Privind mormântul simt fiorul,
Primei secunde de durere,
Când după ce mi-am ars noroiul,
El m-a iertat cu grea tăcere.

Şi piatra ce-o ţineau în mână,
Tovarăşii de dănţuire,
S-a prefăcut într-o fântână,
Cu apă caldă, de iubire.

De-atunci aştept să vină clipa,
Când un răspuns va fi să fie,
Şi Domnul îmi va da risipa:
E Înviere! Bucurie!


X

Sunt încă la Moeciu. Am scris mai multe poeme pentru tot ceea ce înseamnă şansa divină de a avea un pământ sfânt, frumos şi binecuvântat. Mulţumesc tuturor celor ce mi-aţi scris pe adresa dumitreancatalin@yahoo.com

Prin ţară

Trec ca un vis pe poteci,
Muntele-mi arde privirea,
Simt toate pietrele reci
Şi amintirea.

Lângă izvor mă opresc,
Pun peste ape speranţa,
Cetini de rai îmi şoptesc
Doar cutezanţa.

Aud un cal de demult,
Poate e Iancu sau plânsul,
Stau ca un zeu şi ascult
Viaţa, cuvântul.

Zimbrii aş vrea să-ntâlnesc,
Stema iubirii de ţară,
Peste hotar românesc
Şi primăvară.

Dar sună totul a vechi,
Ce triste, blânde mioare,
Unde e cerul străvechi
Din fiecare?

Vine un dor de sublim
Ca o nălucă fierbinte,
Astăzi mă simt mai divin
În crezăminte.

joi, mai 5

Nicodim Bujor!

De pe pământ strigăm către cer:

LA MULŢI ANI PĂRINTE NICODIM BUJOR!

 
Pe pământ ar fi împlinit azi, 96 de ani.
Părintele Nicodim Bujor este omul, călugărul, sfântul căruia i s-a arătat cu mandat divin însuşi Sfântul Calinic de la Cernica, dăruindu-i misiunea de a vesti că trupul său este neputrezit. Părintele Nicodim, un "copil" blând, ascultător, deşi chinuit de „duhul vremilor” ateist pentru exuberanţa smereniei sale, a fost nevoit după acea mare minune a descoperirii şi consacrării Sfintelor Moaşte a Sfântului Calinic de la Cernica să se retragă într-o „pustnicie” cu totul şi cu totul aparte, într-o casă de la Ploieşti unde o credincioasă cu numele Mia i-a oferit găzduire, îngrijire şi hrană.
Acolo l-am cunoscut. Un văzător cu duhul, care îşi ascundea tainele şi ne făcea să credem în eternitatea noastră. Părintele Petru Vamvulescu trecuse de multe ori pe la dânsul mai înainte ca eu să-l cunosc pe părintele. Mi-a vorbit în prealabil mult de dânsul. Şi iată că pronia divină a rânduit să îl cunosc şi să mă împărtăşesc de daruri minunate.

X

Ce întâlnire frumoasă şi emoţionantă. O palmă coboară pe faţa sfântului şi acesta se umple de duioşie. Apoi acele raze de lumină, care erau binecuvântările sale făcute cu candoare serafică pe creştetul capului: Să aveţi, duhul înţelepciunii, duhul curajului, duhul bucuriei, duhul bărbăţiei etc.
L-am întrebat:
- Părinte Nicodim sunteţi autorul Acatistului Sfântului Calinic. Cum a fost atunci?
- După ce Sfântul mi s-a arătat am scris acatistul. A fost ales acesta deşi mai erau scrise vreo două. Unul aparţinea lui Bartolomeu Anania, iar altul scris de o cucoană, nu-mi aduc aminte exact cum o chema. Patriarhul l-a citit pe al meu şi a pus rezoluţia.
- Acatistul l-aţi scris desigur inspirat de Dumnezeu?
- Primul icos mi-a a fost dictat de însuşi Sfântul Grigorie de Nazians. Vreau să vă spun că pe mine m-a învăţat să predic Sfântul Ioan Gură de Aur!
-Dar Sfântului Calinic i-a plăcut ce i-aţi scris?
- A citit acatisul chiar în chilia mea, lângă pat. În genunchi şi în lacrimi…
Ascultam calm cuvintele părintelui şi mi se păreau mai fireşti decât orice adevăr rostit pe pământ.

X
Altă dată i-am dăruit o carte cu poezii scrise de mine şi întitulată la „Sfat cu Îngerul”. După ce i-m citit o poezie a aplaudat şi ca de obicei în bunătatea sa absolută mi-a dat nota 10. I-am pus firesc întrebarea:
-          Aţi vorbit de multe ori cu îngerul păzitor?
-          Când eram în spital bolnav grav a venit de două ori la mine. A fost acolo şi Sfântul Spiridon.
-          Dar Maica Domnului?
-          În fiecare noapte până la ora 3 mă rog şi mă gândesc la ea. Mai vine pe la mine şi mă  mai atinge cu blândeţe pe spate, acolo unde am durerile cele mari, ca să le alineze. Maicii Domnului i s-a dat acum guvernarea lumii. Vreau să vă spun o vorbă pentru voi, orice problemă de algebră lumească  o rezolvaţi cu Maica Domnului! Pe ea să o chemaţi şi să o ascultaţi!



Părintele Nicodim
Limpede lumină, pe o frunte albă,
Un sărut coboară, cald şi bun la gust,
Sfântul glăsuieşte: Este întâia oară,
Când primesc sărutul ca un dulce must!

Ochii lăcrimează, un albastru veşnic,
Răsculând trecutul zilelor de foc,
Sfântul glăsuieşte: Sunt un dar edenic,
Chezăşia blândă plină de soroc!

Pace peste doruri, viaţă şi lumină,
Întrebări mirate, ce să fac mai mult,
Sfântul glăsuieşte: Să împarţi lumină!
Şi din umilinţă cu folos s-asculţi!

Rugăciuni oftează, îngerii suspină,
Fericirea şede ca un miez în fruct,
Sfântul glăsuieşte: Ce Lumină Lină
Noi în veşnicie vom vorbi mai mult!

Binecuvântare, Duhul bucuriei,
Duhul bărbăţiei, Duhul înţelept,
Sfântul glăsuieşte: Duhul armoniei,
Am plecat spre ceruri, să veniţi, vă aştept!













miercuri, mai 4

Da!



EVENIMENT!!!
Bucurie!

Siteul celei mai bune reviste de credinţă din ROMÂNIA, este vorba de "LUMEA CREDINTEI" prin căldura sufletească a prietenului meu Marius Matei preia şi editează poeziile mele!

Intraţi pe:
www.lumeacredinţei.com

Părintele Cătălin








Sunt conştient că nemurirea e singura condiţie umană, că e mai firesc să vorbim cu sfinţii decât cu oamenii, că Maica Domnului îmi aduce respiraţia eshatonului şi că tot ceeea ce noi încercăm să scriem înseamnă o uşă deschisă spre cer!
Odată Părintele Nicodim Bujor ne-a vorbit celor ce eram lângă el astfel: "Ştiţi, noi ne vom vedea în cer!"
Apoi a repetat acest cuvânt, de care mă minunam la modul cel mai firesc, pentru ca toţi să ştim şi să credem că aşa va fi şi aşa ne este dat să fie tuturor celor ce niciodată nu ne pierdem nădejdea...
De atunci am speranţa că cerul ne ţine în braţe, că Dumnezeu va găsi o cale ca noi toţi să ajunge acolo. Prin iubire, prin suferinţă, sau prin milă! Important e însă că drumul este deschis, accesibil şi că vom ajunge!
Iubiţii mei!
Niciodată să nu vă pierdeţi speranţa!
Teologia înseamnă astăzi şi mâine într-un tot unitar!
Prin lacrimi înainte!
Vă ofer două poeme pentru clipa care nicodată nu piere...



Eshaton


Pe pietre păşesc către mâine,
Rucsacul mă arde şi geme,
Şi orele îmi par ca o pâine,
Şi-un înger cu mine se teme.

La stânga o cale mai simplă,
La dreapta un fel de redută,
Şi-o frunză îmi cade pe tâmplă,
Din cer sau din noaptea tăcută.

Aud un ierbar cum se roagă,
Luceferi îi ard umilinţa,
Şi viaţa îmi pare mai dragă,
Dar unde îmi e biruinţa?

Apăs cu un deget izvorul,
Adânc cu adâncă să se lege,
Din ochi mi se iscă fiorul,
Lumini din trecut să-mi dezlege.
  
Şi îngerul îmi spune o taină,
Un semn că e cerul aproape,
Dar iată lumini ard în toate,
Şi ele plutesc peste ape.



Fericiri


Ferice de plângeţi din jale,
Că mâine veţi sta lângă pace,
Cu lacrimi să ungeţi o cale,
Şi inima care vă tace.

Ferice de sunteţi blândeţe,
O ploaie de milă vă creşte
Această divină tandreţe,
Ce nici în urgii nu descreşte.

Ferice de cei ce îndură,
Insulta şi vorba amară,
Răspunsul cu bine la ură,
E lege senină şi rară.

Ferice de cel ce oferă,
Un zâmbet, o vorbă, o floare,
Şi-alungă o tristă himeră,
Din rana adâncă ce doare.

Ferice de cel ce iubeşte,
Din el izvorăşte un soare,
Pe cerul ce mult străluceşte,
Cu lacrimi culese din mare.



 P. S. multumesc pentru lectură...

 




INSPIR POEZIE, EXPIR POEZIE,
VĂ ROG DAŢI-MI PULSUL CEVA MAI ÎNCET,
ŞI CA ULTIMATUM AŞ VREA SĂ ÎMI FIE,
ILUZIA VECHE CĂ SCRIU PERMANENT.


NU AM ARGUMENTE ŞI CALDE IMPRESII,
COMPUN DIN IUBIRE, VISEZ CITITORI,
DAR VAI POEZIA ÎNSEAMNĂ COMPRESII,
PE STRUNGUL DURERII, PE CERUL CU NORI.


VĂ LAS DECI SĂ FACEŢI CE CREDEŢI CU MINE,
CĂ POATE E TIMPUL DE SOMN NESFÂRŞIT,
DAR DACĂ O DATĂ CITIND VA FOST BINE,
VĂ ROG SĂ MĂ CREDEŢI CĂ EU V-AM IUBIT!

marți, mai 3

Jurnal din spaţiul ultimei păci…


Am ezitat să mai scriu pe blog. O voi face din ce în ce mai rar. Pentru că, simt că cei din jur ar putea să-mi negocieze propriile trăiri şi să-mi forţeze neliniştirea. Nu mă înţelegeţi însă greşit. Mă doare ce se întâmplă în lume, încât nu ştiu dacă la rândul meu mai aduc un strop de linişte prin ceea ce scriu, prin ceea ce gândesc, prin ceea ce fac. Şi cum în general mă bucur mai ales de liniştitori, aş vrea să nu smintesc pe nimeni... Viaţa noastră e prea scurtă ca să produc şi eu un gând dureros... Neliniştitorii... Da... Sunt şi astfel de oameni... Dar totuşi, nu înţeleg ce ar putea aduce în plus fericirii mele „neliniştitorii” mei posibili. Socoteala vieţii mele e mult mai simplă decât o mie de vorbe frumoase: Vreau linişte! Iubesc pe cei ce îmi dau linişte. La ce folos să mai trăiesc o mie de ani pe pământ şi zbuciumul să-mi însoţească devenirea. Unde aş putea ajunge, ce aş avea de câştigat, care ar fi culoarea acestei vieţi. A vieţii mele, repet a vieţii MELE?

X
Scriu acest cuvinte nu pentru că sunt o persoană publică şi simt nevoia să mă confesez. Confesiunile mele adânci nu vor vedea niciodată spaţiul idolatru al unui astfel de loc. Ele aparţin cerului şi florilor de cer. Intervenţia mea, ca de obicei în nota timbrului meu (pentru că, repet, aşa vorbesc eu) e cauzată de iluzia vindecării planetei de terorism. Gravă iluzie. Pentru că nu terorismul este cancerul nostru, ci propria moarte sufletească.
X

Mi-e teamă că la noapte planeta va deveni mai aspră, mai rece, mai plină de gloanţe. Morţile motivate nu fac decât să fie semnul că vor fi din ce în ce mai multe morţi motivate, că războiul este abia la început, că s-ar putea ca de mâine să pierdem ultima ramură de măslin din visul iubirii. Suntem antrenaţi, angrenaţi în ştiri absurde şi şoimii deşertului ne promit pacea planetară. De unde să ştie înnaripaţii că doar Dumnezeu creşte flori de împăcare la uşile chiliilor sihăstreşti, că doar pustia are speranţă de mâine şi că orice altceva este inutil, sec şi fără leac.

X

Mă simt rănit deşi războiul nici nu a început. Ce culoare ciudată are sângele meu, altădată must din lacrima cerului. Nu vă cer leac, nu vă cer sentinţe de iubire, ci doar să-mi puneţi pe frunte mâna curată a unui copil întrebător. Eu nu port vise, nu confisc vise, dar am dreptul la propria rană şi la propriul somn de lumină. Iar, dacă, din potirul gândurilor mele, citind vă veţi tulbura e semn că nu m-aţi iubit definitiv, că ceva a fost totuşi lumesc în mărirea voastră şi că propria-mi condiţie umană v-a smintit curajul.

X
Şi totuşi, pentru că încă mai sunt vise de pace, vă las să-mi înţelegeţi, sau să-mi judecaţi imponderabil propria inimă, iar aceste cuvinte, nu vor fi pentru inima voastră decât o proprie oglindă. Visul meu de pace vă este încredinţat. În versuri, în poeme, în milă. Aduceţi-vă, vă rog frumos, aminte de cuvintele: ''Milă doresc, iar nu jertfă!'' Şi iertaţi-mă din suflet!


Vis de pace
Copiii culeg gloanţe din pustie,
Pe ape nu plutesc decât himere,
Şi umbra mea trăieşte ca să ştie:
Unde e Doamne clipa de tăcere?

Atâta zgomot, sânge şi teroare,
Un înger de aş fi m-aş face lună,
Iar floarea dimineţilor ne doare
Şi cornul cu melancolie sună.

Pătrunde un fior pe întuneric,
E poate pofta harului cuminte,
Dar vai, opaiţul are semnul sferic,
Un fel de luminare-n necuvinte.

Şi Tu acolo spui că va fi bine,
Nu înţeleg, dar cred şi-mi ţin cununa,
Pe fruntea bătucită de şenile,
Unde copiii îşi aşază mâna.

Şi dincolo de frig şi întrebare,
Un om nu se desprinde din mirare…

Dincolo de furtună

Şi totuşi nu-nţeleg ce s-a întâmplat,
În inimă am parcă stele oarbe,
Păşesc pe drumuri trist şi apăsat,
Şi soarele îmi soarbe plânsuri soarbe.

Incandescent m-aş prinde într-un joc,
Dar vai, îmi pare lumea gravă, seacă,
Când celor rătăciţi, fără de loc,
Nu le oferă dragostea întreagă.

Pe dragoste se cântă revanşard,
Mai bine vin furtuni de disperare,
Decât să înălţăm un alb stindard,
Când un Iov ne cere împăcare,

Şi îngerii ni s-au făcut stingheri,
Atâţia ochi închişi au lângă aripi,
Că nici la Dumnezeu ei nu mai cer,
Soluţii la umanele avarii.

Şi arde timpul, parcă e un glod,
Nici-un pustiu eu nu găsesc în cale,
Să fug şi mă mistui ca un rod,
În rugăciune şi în resemnare.

Dar cum din moarte va ieşi un miel
Şi flăcările vor cunoaşte mila,
Ca un umil şi blând învăţăcel,
O să-mi prefac în strălucire sila.

Şi de pe cruce voi striga simţit:
Nu e nimic pierdut, sorbiţi lumină!
Căci Dumnezeu şi plânsul ne-a unit,
Şi creşte iar o dragoste divină.

duminică, mai 1

E sfântă România!


 Se apropie un eveniment de suflet!
 
5 Mai Ziua Părintelui Nicodim  Bujor!

Există taine şi legi dumnezeieşti care nu pot fi aprofundate de cât în smerenie. De Hristos însuşi s-au smintit cei mai apropiaţi ucenici, pentru că faptele sale erau inefabile, adânci, conduse după ghidul proniei cereşti. Un mărturisitor al divinităţii, un inegalabil copil al cerului, un neînţeles al lumii ce l-a cunoscut, un „smintitor” pentru cei ce l-au crezut altfel decât era, a fost chiar părintele nostru drag Nicodim Bujor!
Lumea nu a fost vrednică de el, de curăţenia sa, de dulceaţa sa duhovnicească. Şi Dumnezeu l-a „ascuns” într-o căsuţă din Ploieşti, de unde părintele nu a mai avut decât o singură fereastră deschisă: aceea ce dă spre rai, spre sfinţi, spre Maica Domnului, spre Împărăţia Cerurilor!

X

În 5 mai ar fi fost o nouă aniversarea a zilei sale de naştere. Omul care vorbea cu sfinţii aproape că nu mai ştia în ce date şi ani se găseşte, s-au cel puţin dintr-o iconomie tainică lăsa să se întrevadă lucrul acesta doar în aparenţă. Am ajuns într-o zi la Ploieşti şi m-a întrebat:
-          Sibiul! Ce mai face Antonie Plămădeală?
Pe moment m-am fâstâcit şi am răspuns bâlbâit:
-          Păi a plecat la ceruri! E la Sâmbăta îngropat!
-          Daa? Aşaaa… - şi ochii părintelui păreau să se piardă undeva în golul spaţial ce străbate tavanul casei din Ploieşti. Cum stătea în pat întins, după ce îi recitam o poezie spunea:
-         -E SFÂNTĂ ROMÂNIA!
Vă rog să mă credeţi că mă cutremuram! Aveam atâtea prejudecăţi despre ţara mea, despre eroarea politică a Românilor din zilele de azi, despre lipsa noastră de civilizaţie, despre eludarea sentimentelor naţionale încât cuvântul Părintelui Nicodim efectiv m-a trezit la realitate!
Apoi ca un ciocan care cade pe fragilitatea liniştilor noastre sufleteşti sau a  nepăsării cu care tratăm problemele principale ale ţării Părintele adăuga:
-          Eu cred că ungurii o să ne ia Ardealul! Ar fi trebuit canonizat Mihai Viteazul. S- a dorit aşa ceva, dar s-a opus „un ierarh”.
Urmau zeci de minute de lecţii de patriotism. Vorbea despre Tudor Vladimirescu, Anton Pann, Avram Iancu şi Eminescu cu o dexteritate de copil premiant. Despre marele nostru poet a spus că „s-a mântuit, că este sfânt şi că l-a văzut în vedenie”. A vorbit cu el…: „Părintele Galeriu chiar a făcut un Acatist pentru Eminescu! E sfânt, daa…!” Vă daţi seamă că nu mă mai miram de nimic. Regret astăzi că am făcut gestul impropriu, poate uşor vanitos de a povesti multor credincioşi astfel de taine atâta vreme cât părintele trăia. Adevărurile nu i-au sporit cultul precum mă aşteptam. Oamenii, au zis: „Da, ce frumos!” şi cam atât…
Odată mi-a spus: „Noi românii nu pierim!”
Am rămas cu acea vorbă şi cu speranţa că oricât de depărtaţi am fi astăzi de evlavia dreptei noastre credinţe, noi, cu toţii avem şansa de a ne reveni, de a porni din nou la luptă, de a ne bate pentru ţară, pentru alungarea străinilor care ne domină, dar nu cu sabia ci cu armele harului, adică cu rugăciunea sau prin cuvântul mărturisitor. Exact ceea ce am încercat să fac în acest colţ de pagină electronică şi în poezia pe care vă invit să o citiţi şi să o respiraţi între lacrimi!




E sfântă România!

Dacă aveţi speranţe şi-un Dumnezeu în cuget
Români de pretutindeni vă faceţi datoria,
Striga-ţi în văzul lumii şi arătaţi cu suflet,
Aici între izvoare: E sfântă România!

Şi-n ceasul deşteptării ne înmulţim avântul,
Acum când vin duşmanii ca să ne schimbe firea,
Noi voi ieşi la luptă cu viaţa şi cuvântul,
Mărturisind curajul: E sfântă România!

Avem şi noi depresii, şi slujitori făţarnici,
Plătiţi de vămi străine ca să îşi dea iubirea,
Dar peste laşitate şi peste cei amarnici,
Ne spunem crezământul: E sfântă România!

Rămâne o nădejde şi-o lacrimă divină,
Că neamul nostru zilnic îşi ia din cer trăirea,
Când Sfântă Născătoare ne spune din lumină:
Sunt lângă voi de-a pururi! E sfântă România!


pe blogul de poezie aveţi: 
PE DORURI DE NEAM! -scrisă duminică seara ora 20.30