Miercuri 16 Martie 2011
Poezii şi fragmente dintr-un tainic dialog...
Plouă des, plouă incendiar, plouă cu regrete, mai avem un singur pas până la furtună... Statuile medievale sunt condamnate la singurătate ca toate amintirile vieţii. Plouă şi ducem dorul zilelor de soare când inima se uită spre cer şi îl caută cu ochiul liber pe Dumnezeu. Îmi e greu să vă trimit veşti din ploaie, nici fotografiile nu mai spun nimic, mai bine le păstrez în arhivă, pentru că Italia fără soare este ca o biserică fără lumânări. În timpul conferinţei am încercat să scriu la laptop pentru cartea care o simt că ar putea aduce ceva în plus vieţii voastre. Nu ştiu dacă mai aveţi putere de a mai citi încă o carte scrisă de mine, nu ştiu dacă mai pot spune ceva în plus, că şi aşa îmi sunt rănite corzile vocale de răpguşirea cuvântului divin. Tocmai de aceea, l-am rugat pe Sfântul meu Anton să vă mai spună şi el câte ceva... Eu totuşi scriu... Vom vedea care va fi răspunsul cititorilor...
Postez aici şi două poezii, urmând ca pe blogul de poezie să ataşez alte două poeme. Vă veţi da seamă că ele sunt purtătoare de viaţă. În ciuda ploii care-mi restrânge devenirea...
Din ploaie şi din cer
Ploaia aceasta nu e ploaie,Unii spun că e complot,Alţii cred c-ar fi soroc,Şi poate un dor de soare.
Ploaia aceasta vrea mai mult,Să ne scape de durere,Pare un cuvânt ce cere,Împăcarea de demult.
Ploaia aceasta spune tot,Cade din sinceritate,Are lacrimi însemnate,Ce aduc firescul rost.
Ploaia această e un gând,Şi vă lasă dor în suflet,Pare un surplus de cuget,Şi un petic de pământ.
Ploaia aceasta e mereu,O cădere cu smerire,Rostogol de grea iubire,Ploaia este Dumnezeu.
Şi veni furtuna voastră
Nimic nu mai opreşte furtună care cade,
Ce timp de remuşcare, ce timp de întrebări,
Presimt că din furtună se naşte iar o mare,
Deci, pregătiţi vaporul pe fostele cărări.
Să nu aveţi iluzii că ploaie se opreşte,
Plătiţi cu stropi de apă problemele de ieri,
Nu veţi nici timpul să plângeţi omeneşte,
Sunteţi stingheri in toate, în lacrimi şi-n tăceri.
Se lamentează lumea, e panică şi moarte,
Abia acum văd unii cum au ajuns înot,
Când peştii vin din ceruri triumfători să poarte.
Dezgustul şi firescul că suntem fără loc.
Degeaba puneţi diguri pe marea blestemată,
E prea târziu să cereţi un soare de destin,
Mai bine faceţi vâsle din soarta întunecată,
Şi pregătiţi vaporul ca să fugiţi puţin.
L-aţi prigonit pe Noe, aţi spus că este cinic,
Orgoliul vostru tandru va dus prin alte zări,
Iar el tocmea vaporul pe gândul vostru silnic,
Ce oameni fără lacrimi, ce oameni plini de mări.
Nimic nu mai opreşte furtuna, nici durerea,
Vaporul meu e suflet, e dor şi porumbel,
Am să vă las din milă cuvântul şi tăcerea,
Ca ultimă virtute, ca ultim curcubeu…
Dialoguri cu Sfântul Anton
(fragment)
Poetul: - Ce încep oamenii să piardă cel mai mult?Sf. Anton: - Capacitatea de a admira. Un anumit sentiment ludic, altădată atât de conştiincios cultivat, începe să pară neimportant şi să se piardă. Priveşte spre copiii de astăzi, nu îşi doresc nimic altceva mai mult decât să devină cât mai repede maturi. Deşi practic nu este posibil acest lucru, teoretic, în planul psihic el a ajuns omniprezent. Copilul de azi nu mai este copilul de ieri. El are aere de matur, vorbeşte ca un matur, se dezvoltă cu principii sociale care nu ţin de vârsta lui.Poetul: - Vârsta nu mai aşteaptă?Sf. Anton: - Viaţa se dă practic peste cap. Priveşte spre oamenii care au eşuat în viaţă. Ei practic s-au înălţat prea repede spre înălţimi everestice. Nu au avut răbdare cu timpul. Au intrat prea repede în lucruri serioase, poate chiar în vicii. De fapt e de notorietate că astăzi copiii intră prematur în vicii. Ştiu atât de multe lucruri despre patimile nocive, pe care însă le admiră, că ar putea să ne ţină ei înşişi la vârste foarte fragede prelegeri publice despre întinăciune.Poetul: - Tinerii se grăbesc deliberat spre viciu. Iar mai târziu plătesc consumul cu propria nefericire.Sf. Anton: - Fiecare festin lumesc are o notă de plată. Uneori de mai lungă durată, alteori plătită chiar cu sânge. Nimic nu rămâne nesancţionat de Dumnezeu. Pentru că, socoteala este următoarea, mai bine să ne plătim datoriile aici pe pământ şi să câştigăm un loc în paradis......................................................................................................................................
Poetul: Când ai fost prima dată îndrăgostit Sfinte Anton?
Sf. Anton: Îmi aduc aminte că nu iubeam ca şi acum. Eram poate putin lumesc, gol în suflet şi îmi doream să umplu acest vid imens cu o dragoste omenească. Mă îndrăgostisem de o fată şi aşteptam de la ea totul, să-şi dăruiască viaţa, idealurile, principiile şi cinstea pentru mine. Spuneam vorbe mari şi înflăcărate. Of, ce uşor spui vorbe mari atunci când tu de fapt nu le trăieşti. Şi tocmai pentru că responsabilitatea vorbelor nu mă copleşeau îmi era aşa de uşor să le rostesc. Promiteam lumea, puterea, cerul. Aveam impresia că toate florile câmpului îmi aparţin şi că deţi până şi dreptul de a le sacrifica. Mă simţeam stăpânul universului, dar aceasta a fost doar o scurtă perioadă de timp.
Poetul: Dragostea de Dumnezeu a învins!
Sf. Anton: Uşor, uşor, a învins. Am învăţat ce înseamnă să iubeşti cu adevărat. Să-ţi afirmi iubirea în smerenie şi prin fapte de jertfă. Să nu mai aştepţi nimic de la alţii. Să fi părăsit de lume şi să o iubeşti şi mai mult. Să te retragi într-o mănăstire şi să simţi că lumea îţi este mai dragă ca niciodată. Să uiţi că cineva te-a rănit din neputinţă, să fi gata să spui cât mai puţine cuvinte de iubire dar să săvârşeşti fapte vrednice de cuvintele altora. Ştii, când de fapt am înţeles că pot iubi cu adevărat?
Poetul: - Când Sfinte Anton?
Sf. Anton: - Când nu am mai simţit în suflet nici o supărare. Pe nimeni, pe nimic. Când nu am mai aşteptat mângâiere, iubire, compasiune de la cei dragi. Când nu am mai cerut nimănui nimic. Abia atunci am fost sigur că iubesc. Până atunci totul era un ameste de iubire şi înverşunare.
Poetul: - Şi astfel ai rămas fără vrăjmaşi?
Sf. Anton: - Riscam ca toţi cei pe car i-am iubit să îmi devină vrăjmaşi. Eram la un pas de ură, nu îmi trebuia decât o scânteie ca să scot pumnalul revanşei şi să mă răzbun pe cei care au îndrăznit să nu îşi ducă iubirea până la capăt, să mă iubească "aşa cum doream eu...". Pe lângă aceştia mai erau şi vrăjmaşii obişnuiţi, oameni care m-au urât de la bun început. Pentru că am avut şi eu mulţi împotrivitori, mulţi defăimători, mulţi oameni certaţi cu propriul lor suflet şi care răbufneau pe mine. Dar nu i-am mai simţit ca adversari i ca frăţiori mai mici aflaţi în stare de neputinţă. Vrei să-ţi spun un secret?
Poetul: - Te rog chiar!
Sf. Anton: - Să şti că omul înverşunat în rău este un om rănit şi fără leac. Răul nu este nativ, dar se naşte prin nefericirile vieţii. Oamenii numiţi de noi „vrăjmaşi” sunt în mare suferinţă personală. Poartă în dânşii o cruce a durerii, pe care nimeni nu a încercat să le-o uşureze. Altfel, dacă ar primi ajutor, iubire şi atenţie ei nu ar lovi pe nimeni, ar fi cei mai buni oameni de pe acest pământ.
