Vă reamintim!Toate postările de suflet aparţinând (incluzând şi creaţiile de ultimă oră) Părintelui Cătălin Dumitrean le veţi putea citi numai pe Blogul de Poezie! poeziicatalindumitrean.blogspot.com
SURPRIZA DE SÂMBĂTĂ SEARA!
VĂ OFERIM UN FRAGMENT DINTR-UN DIALOG ÎNTRE
ANDREI PĂUNESCU ŞI REGRETATUL ALEXANDRU ZĂRNESCU
Toată lumea ştie de celebra melodie Dor de Eminescu, scrisă de poetul Adrian Păunescu şi pusă pe o melodie superbă de Alexandru Zărnescu. În arhiva sentimentală a lui Andrei Păunescu, pe blog, am descoperit în această seară o ultima convorbire dintre acest şi Jimmy Zărnescu, folkistul care de puţin timp ne-a părăit plecând spre cer. Veţi putea să vă faceţi o idee despre felul în care se cânta în Cenaclul Flacăra, despre modul în care conducătorul cenaclului încerca să estompeze avânturile juvenile, poate chiar puţin dispuse spre exuberanţă ale cenacliştilor din acea vreme. Au trecut mulţi ani, dar Cenaclul Flacăra ne inspiră în continuare şi aceasta tocmai datorită valorilor care existau în conţinutul acestui fenomen deopotrivă spiritual şi naţional. Este o lectură frumoasă de sâmbătă seara. O puteţi citi relaxaţi şi poate dornici de dialog. Vă aşteptăm cu impresii şi concluzii:
-Jimmy mi-aduc aminte de o celebră piesă "Ordinea de zi" cântată de George Nicolescu. Da, fiindcă el a stat la Cenaclu din 1981 până prin 1982, iar din 1982, până la final, în iunie 1985, piesa a fost cântată de tine.
- Cheagul nu fusese aruncat în iaurt...
- Iar eu veneam şi puneam probleme grave, „Ordinea de zi”: „Viaţa noastră unde e, viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?” Bineînţeles că lucrurile se urneau, uşor-uşor, piesa fiind bună. Şi de aia am rămas cu imaginea asta caraghioasă, cu mine spunând ca la o ceremonie: „Şi acum, grupul Flapo are onoarea de a deschide acest spectacol cu piesa Ordinea de zi”.
- Ai citat din piesa lui Augustin Frăţilă, „Baladă pentru Transilvania”. Ai compus tu însuţi multe balade. Care este povestea cântecului „Barierele”?
- În autocar mergeau cenacliştii, dar cum ai ajuns în maşina lui Adrian Păunescu?
- Sigur că mergeam cu autocarul, pentru că acolo fumam, vorbeam tot felul, aveam diverse lucruri pe care le făceam, jocul cu stafiile, tot felul de nenorociri. Şi Boss-ul mă cheamă: „Hai, Jimmy, să facem o piesă, cu bariera, cum ne-a oprit!” Eu aveam un schelet de piesă deja făcut şi mi-a fost uşor. Adrian Păunescu a scris imediat textul şi gata: „Încă n-am vorbit, / Nu ne-am sfătuit / Cum să-nvingem piedicile, cum, / Încă nu e clar, / Chiar pentru acar, / Rostul barierelor pe drum.” (una dintre barierele din judeţul Mureş, după cum îşi aminteşte Carmen Păunescu).
- Cu „Dor de Eminescu” a fost la fel?
- Nu chiar. Aveam piesa, cu alt text evident, dar Boss-ul, după ce a ascultat-o, a spus să ne mai gândim. Şi apoi a scris poezia.
- Cum erau versurile iniţiale ale acestui cîntec, devenit clasic în folkul nostru, care începe cu „Într-o lume relativă, / Ce-a făcut şi-a desfăcut, / Eminescu-i remuşcarea / Dorului de absolut...”?
- Nu mai ştiu exact, dar cam aşa: „Porumbelul ce se-nalţă / În înaltul cerului...” Am mai scris cu Boss-ul piesa „Ultima zi”, care a luat premiul pentru compoziţie, în 1984 cred, şi „Castelul”...
- Se întâmplau multe în turneele Cenaclului Flacăra. Inclusiv se juca fotbal, iar Alexandru Zărnescu era portarul echipei Cenaclului...
- Titular!
- Mai jucaseşi fotbal înainte?
- Ei, jucasem! Pe mine tata nu mă lăsa să joc fotbal, să fac niciun fel de sport, nici patine nu mi-a luat, ca să nu mă lovesc la mâini, pentru că studiam vioara.
- Ai început bine, cu vioara, cu muzica clasică, apoi ai rupt lanţurile şi te-ai apucat de chitară electrică.
- Am început cu clasică, pentru că aşa era şcoala. Taică-meu ar fi vrut să cânt populară.
- Dar ai cântat şi populară.
- Da, dacă te referi la faptul că am acompaniat oameni care cântau populară, pe... Ana lui Manole sau pe nu mai ştiu cine.
- Se cântau destule piese folclorice şi la Cenaclu, iar trupa voastră de acompaniament, Flapo („Flacăra Pop”), cânta orice, dela rock la folclor, din toate zonele ţării şi în mai multe limbi.
- Am cântat şi ungureşte.
- Unii debutanţi urcau pe scena Cenaclulu, dar, în afară de linia melodică, nu ştiau nimic. În câteva secunde, voi prindeaţi din mers ritmul şi tonalitatea şi cântecul începea să sune mai bogat.
- Jerry Schwartz era cel mai mare meşter la bombăneli. Eu şi Jerry eram precum cei doi moşi din Muppets Show: ia uite, au venit şi ăştia, pe ăştia cine-i acompaniază? Şi tot el, Jerry, răspundea: cum cine? Formaţia de acompaniament a României, Flapo! Acum trebuie să recunosc că rezultatele nu erau întotdeauna cele mai bune. Unele erau foarte bune, altele mulţumitoare, au fost şi unele rele.
- Dar spectacolul mergea mai departe şi asta era cel mai important. De fapt, cenaclu înseamnă cerc, laborator.
- Ţin minte că venise pe scenă o fetişoară, mai închisă la culoare, la piele...
- O fi fost rudă cu Obama?
- Dacă s-ar fi făcut prea multe preparative, se pierdea esenţa Cenaclului, prospeţimea, spontaneitatea, şi poate că spectacolul nu mai era atât de viu, iar stadioanele nu mai vibrau la fel.
- Sigur! Majoritatea orchestraţiilor dela Cenaclul Flacăra le-am făcut din mers. Spectacolele ţineau mult, după cum ştii, ajungeam, cântam, mâncam pe la unu noaptea, dacă mai beai o vodcă sau un pahar cu vin, era gata ziua...
- Dar alcoolul era interzis la Cenaclu.
- Bineînţeles. Dar lucrurile interzise sunt cu atît mai interesante.
- Cum vă strecuraţi? Fiindcă era lege de fier: fără băutură în turneu!
- Am cel mai tare răspuns la chestia asta. De fapt, nu eu, ci Enache. Nicolae Enache venea cu o ladă de vodcă. Când coboară cu liftul, cine venea, să urce cu liftul? Boss-ul! „Enache, ce faci cu sticlele alea?” „Ce să fac, boss, le duc înapoi.” Totul a fost de parcă de asta le-a luat, ca să le ducă înapoi. Ăsta a fost ţelul lui.
- Fără această rigoare, nu cred că putea A.P. ţine în frâu echipa, în anii în care erau mai multe spectacole decât zile, cu manifestări de 6-7-10 sau chiar 12 ore, cum s-a întâmplat la Galaţi, la Gala 1000, din iulie 1983.
- Măi, Andrei, erau oameni de diverse condiţii, de diverse educaţii, după cum ştim amândoi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar, dacă le spunea: „Aveţi şi voi grijă, beţi, dar să fie onorabil”, în secunda următoare, majoritatea celor care sunt de calitatea respectivă s-ar fi îmbătat. Am şi exemplul dela Reghin (iarna lui 1984). Era un frig crâncen, eram cu mănuşi, minus foarte multe grade pe stadion. Jerry – şi el cu mănuşi. Puneai mâna pe coardă, frigea! Şi a venit Boss-ul şi a zis: „E frig, hai, beţi şi voi una mică!” Jur că n-a durat o jumătate de oră şi toţi erau strâmbi.
- Asta e cu interdicţia la băutură. Eu am înţeles foarte bine despre ce era vorba. Mai pe ascuns, se bea, normal, mai puţin.
- Dacă lăsa liber consumul, după două zile se termina turneul...
- Sau făcea Adrian Păunescu singur turneul, că nu mai avea cu cine să lucreze. În mod normal, nici nu ar fi trebuit să le spună să nu bea, pentru că un artist, înainte de spectacol, nu trebuie să bea deloc.
- Ce aştepţi dela viaţă, Alexandru Zărnescu?
- Să ne revedem, să ne reauzim, să fim mai des împreună şi să iasă albumul meu.
