Telefonul a sunat fix la ora 15. Prietenul meu de la Radio Cluj România era la capătul celălalt al firului. Am vorbit liber despre poezia mea. Cred că mai mult de 20 minute. Reproduc din minte o parte din dialog. Ar fi păcat să se piardă esenţa lui. Mulţumesc celor ce şi-au adus aminte de mine... Sărbători fericite!http://poeziicatalindumitrean.blogspot.com
INTERVIU ÎNTR-O ZI DE JOI!
Radio România: - De când scrieţi poezie?
Pr. Cătălin: - De când m-am schimbat la faţă. Şi port o cruce atât de frumoasă.
R.R: - Ce spune lumea?
R.R.: Aveţi vreo împlinire?
Pr. C: - Poezie e o sclavă care nu primeşte răsplătire pentru loialitatea sa. Mulţi spun: Daa, e frumoasă poezia dvs, realitatea însă e alta, aceea că nu se face nimic oficial, concret ca acestă poezie să treacă dincolo de consumul lor estetic. Să o promoveze... Sunt un provincial. Mă rog, poate sunt absurd, poate aşa era altădată, Dar e şi mai absurd ca să mă laud eu, să-mi promovez singur calităţile... Vă dezvălui ceva, poate nu e ora cea mai potrivită, dar sunt un om prea obosit. De ce? Pentru că la aceste lacrimi ale sufletului meu, au durată efemeră. Ţin de cald atât cât le citeşti. Şi mă tem. Dacă sunt ridicol... Poate Poezia mea nu schimbă oameni şi poate de aceea m-aş putea simţi neîmplinit ca poet. Când primul om care va citi poezie lui Cătălin Dumitrean o să-mi spună că e s-a schimbat eu o să fiu împlinit. Probabil că abia atunci o s scriu minunat.
Pr. C.: .- În neantul ei. În iluzia ei. Eu vorbesc de munte şi trăiesc cu iluzia că acum stau undeva pe un pisc de munte... Poate pe Golgota, poate la Arieşeni?
R.R.: - Aţi fost acolo?
Pr. C.: - Ca un copil. Acolo am simţit chipul uman al lui Iisus Hristos. Am fost atâta de uman încât am fost fericit. Dar totul trece şi rămâne speranţa.
R.R.: - Ce faceţi de Paşti?
Pr. C.: - Noi spunem de Învierea Domnului! Trăiesc frumos. Mă rog, stau cu credincioşii mei şi mă rog să fie iubire mai multă pe pământ. Suntem un popor trist şi prea grăbit în a cuceri cu orice preţ fericirea. Deşi, ne dorim atât de mult să fim mai buni.
R.R.: O să mai scrieţi poezie?
Pr. C: -Da... Desigur... Dar aştept ca muntele să se mute în mare. Aşa de greu ajung în ultima vreme la munte. Poate nu mă mai aşteaptă tot la fel. Sau poate că mă înşel. Ca orice poet... Mă rog, e Joia Mare...Hai să sperăm... Poate că, privit de departe, el, muntele în care mă retrag, ca să scriu liber, pare din ce în ce mai inabordabil. Ca şi Dumnezeu. Cu cât te apropii de El îţi pare imens... În fapt El este atât de cald, de bun şi de generos. Mântuire tuturor.
http://poeziicatalindumitrean.blogspot.com
