MARAMUREŞ-SIBU...

Drumul ce trece prin suflet

JURNAL  DE DUMINICĂ, 1 APRILIE 2012

     Drumul de întoarcere spre casă. Valea Muntelui, Onceşti, Baia Mare, Dej, Gherla, Cluj-Napoca, Alba Iulia… Ca o cale prin istorie şi prin atâtea frumuseţi nesfâşite. Suntem veseli. Ne rugăm, cântăm, povestim. La un moment dat adorm. Sunt epuizat după aceste zile. Mă uit cu coada ochiului spre Adrian Bunaciu care conduce cu atâta calm microbuzul, încât ai impresia că este o stană de piatră. Din spatele meu se aud discuţii despre viaţă, sănătate. Prietenii mei sunt plini de vitalitate. Nu se opresc din a fi dezinvolţi şi exuberanţi. Se înţeleg bine, comunică mult unii cu alţii…

   Aţipesc... Mă gândesc mul la strădaniile Părintelui Ioan Tomoiagă din Onceşti, la câtă durere poartă în suflet pentru credincioşii care mai înainte de venirea sa în acest sat s-au depărtat de dreapta credinţă. La felul în care ne-a primit şi s-a hotărât să ne recheme în septembrie. După cum îi ştiu pe maramureşeni sunt oameni de cuvânt şi energici. E greu până ajungi la inima lor, dar apoi… La fel şi Părintele Vasile. Clocoteşte sângele în el de dorul adevăratei ortodoxii. M-a sunat la un moment dat şi mi-a zis: „Părinte, nu glumim, am vorbit deja cu primarul din Bârsana pentru un mare concert în Căminul din localitate. Va fi renovat şi la toamnă îl inaugurăm” I-am răspuns: „Vin părinte, dar să fie oamenii serioşi. Ne-au mai amânat şi alţii, dar noi ne dăruim timpul, iubirea şi tot ce avem pentru a aduce astfel de bucurii. Numai că trebuie să ştim concret. Aşa cum se ştie hramul unei biseric. Venim. Mulţumeşte credincioşilor pentru ce dragostea lor. Şi mai ales Părintelui Tomoiagă” Părintele Vasile a încheiat: „Să mergeţi cu bine. Zisa noastră va fi faptă! Sănătoşi să fim numai…”

   Soarele apune blând şi greu. E trecut de ora 20. Serpentinele sunt ca nişte fulgere de lumină ce ne descoperă calea spre necunoscut. Am un moment de emoţie profundă. Apusul suav la zilei se frământă în gândurile mele. Văd marea majoritate a drumurilor noastre. Zeci şi zeci. Entuziasmul cu care am plecat pe drumuri. Cei ce au fost şi cei ce au rămas din dragoste de Hristos. Nu suntem mulţi. Lumea, veacul, ispitele ne cern mereu. Doar cei ce cred nelimitat rămân statornici. Aşa şi în acest cenaclu, mai sunt lângă mine doar cei care au dorit să facă ceva pentru Maica Domnului. Nu pentru ei, nu pentru mine, nu pentru elogii…

   Îi au cum cântă. Din dragoste de ţară şi de sfânta biserică. Pe la Cluj mă alătur glasurilor lor. Între timp am deschis laptopul şi inspirat de Dumnezeu am scris „dintr-o suflare” un nou imn al cenaclului. Are un ritm accentuat şi cu motive populare. Il cânt. Surpriză. Copiii primesc totul cu entuziasm. Mihai ţine bine ritmul la chitară. Toţi sunt numai ochi şi urechi. Nu le vine să creadă. Preiau melodia din mers şi îl intonează de nenumărate ori. Sunt explozivi. Adrian nu mai tace nici el. Cântă şi el. Oboseala a dispărut ca prin farmec. Încă o dată… şi încă o dată. Acum chiar că nu mai avem nici o oboseală. Am renăscut o dată cu cântecul. Ce frumos sună cântat la unison. Ştefan, Cristina, Cosmina, Adina… Şi, în sfârşit, la unu noaptea vedem luminile târzii ale Sibiului. Am ajuns acasă… Un drum s-a sfârşit. Un altul îi va lua curând locul. Aşa e drumul nostru către cer… 

Noi

Arde o lumină lină-n noi,

Ca o lacrimă divină-n noi,

Arde numai creştineşte,

Minunat şi româneşte,

Arde o lumină lină-n noi.

Simţim dragostea de ţară-n noi,

Ca un duh de primăvară-n noi,

Simţim cum Hristos ne cere,

Să cântăm de înviere,

Simţim dragostea de ţară-n noi.

Pe drumuri de mărturie, noi,

Cântăm dragoste să fie-n noi,

Şi cântăm ca să renască,

Oastea sfântă românească,

Pe drumuri de mărturie, noi.

Tot ce-avem mai sfânt în suflet, noi,

Este să păzim în cuget, noi,

Legea veche strămoşească,

Cerească şi omenească,

De a fi cu toţi un suflet, noi.

La mulţi ani şi fericire-n toţi,

Unitate şi iubire-n toţi,

Să păziţi lumina lină,

Ca o flacără divină,

La mulţi ani şi fericire-n toţi.