Cu lacrimi şi pace în suflet!
În rest, mereu aceleaşi vorbe şi visele noastre care încă vă cheamă. Cenaclul Lumină Lină vă aşteaptă să fiţi alături de noi. Poate mai mult, poate mai intens, poate mai limpede. Nu este vina voastră că nu ne puteţi ajuta.Ca să o faci trebuie să crezi nelimitat în acest gen de mărturisire, ceea ce, exceptând puţine persoane, nu prea există. Cu regret vă scriu, dar uneori ne-aţi lipsit când am avut nevoie, iar alteori ne-aţi bucurat când vă ceream prezenţa. Desigur, aveţi dreptul de a iubi acest cenaclu, aveţi dreptul de e ne scrie şi de a nu ne scrie, de a ne lumina sau ignora.
Cenaclul nostru are soarta tuturor lucrurilor bune din această tristă ţară. Se naşte, primeşte aplauze, e considerat un bun public şi apoi e lăsat deoparte. Românii se plictisesc repede de un cenaclu, de un conducător, de un duhovnic, de o maşină, de o casă, de o iubire. De orice... Încep cu asalt şi sfârşesc cu resemnare. Şi de acest adevăr nu duce lipsă nici Cenaclul Lumină Lină. Sunt din ce în ce mai sigur, că uneori insistenţa mea proverbială şi susţinerea dumneavoastră a creat câteva concerte minunate şi nimic altceva. Ca să nu uit şi de "mâna" de oameni care au fost mereu lângă mine. Nu le mai dau numele, ca să nu uit pe cineva...Noi toţi am făcut tot ceea ce am crezut de cuviinţă că merită a fi făcut... O fi fost bine, o fi fost de ajuns?
Dacă veţi rămâne alături de noi nu veţi avea decât de câştigat. Încă mai sper că acest cenaclu este de la Dumnezeu şi are şansa iubirii sale. Ajutaţi-ne să iubim! Iubiţi-ne şi faceţi ceva mai mult. Măcar de dragul învierii...
Părintele Cătălin Dumitrean
SCRISOARE DE
ÎNVIERE!
Nu l-am văzut pe Hristos înviind, dar l-am
văzut înviat. Nu l-am văzut pe Hristos murind, dar i-am simţit trupul cald în
palma mea neputincioasă şi de atunci ştiu că jertfa Sa a fost singura minune a
lumii. Nu i-am cerut niciodată nimic, şi poate că o să vă miraţi de lucrul
acesta, dar aceasta este realitatea. L-am avut pe El şi asta mi-a fost de
ajuns.
În această
dimineaţă chiar am simţit că aş fi putut să mă nasc cu două mii de ani mai înainte
şi să am şansa de a intra în sâmbăta cea mare doar pentru o clipă în mormântul
din Ierusalim. Să simt briza cea rece a pietrelor care-şi caută mortul şi nu
găsesc decât un giulgiu lepădat de trup. Să ies afară din peşteră şi să mă
întâlnesc cu acele mironosiţe care în extazul lor nu au puterea să facă
diferenţa între un grădinar şi un Dumnezeu. Să le văd ochii curaţi de femei
care nu mai pot nici plânge, mai ales că Cel pe care l-au văzut le-a poruncit
blând: Bucuraţi-vă!
Am considerat întotdeauna teologia o stare de
uimire. O perplexitate a firii, care cu cât se explicitează, cu atât pare să-şi
piardă din conţinut. Asemenea dragostei care e vulgarizată în mod paradoxal
când tăcere o nu mai stăpâneşte pe faţa şi adâncurile sale. Mironosiţele venind
la mormânt tăceau îngândurate, de parcă se pregăteau să meargă la întâlnire cu
iubitul lor. Erau triste şi frumoase. Părăsite de speranţă, dar pline de
demnitate şi dornice să-şi ducă crucea până la capăt. Se gândeau că trebuie
doar să găsească un bărbat care să le prăvale piatra de pe mormânt.
Femeile sunt întotdeauna mai adânci şi mai
sublime în neputinţă. În umilinţa lor ele atrag energiile pozitive ale
bărbaţilor şi poate că de aceea istoria devine un loc al păcii doar atunci când
femeile îşi acceptă cu resemnare locul de smerenie. Mai ales şi mai ales atunci
când în ciuda superiorităţii lor raţionale ele reuşesc să-şi stăpânească
impulsurile şi să devină asemenea Maicii Domnului. Adică, un munte de calm, de
tăcere şi de splendoare. E evident că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost
o femeie foarte deşteaptă şi plină de calităţi. Dar măreţia ei stă tocmai în
înfrânarea cu care nu îşi pune „în lume
fiind” aceşti talanţi în lucrare. Maica Domnului e însăşi un paradox
evanghelic.
În viaţa sa pământească nu s-a lăudat niciodată cu nimic, nu s-a
semeţit, nu s-a contrazis cu nimeni, nu şi-a dat cu părerea şi de aceea nu s-a
tulburat de nici o stare de fapt. A lăsat pe alţii să îşi pună în lucrare
virtuţile, chiar şi atunci când poate că lucrurile mergeau mai puţin bine în
primele comunităţi creştine şi cred că de aceea ea devine prototipul smerenie
absolute. Un chip pe care multe din urmaşele Evei se străduiesc fie să îl
fardeze cu o presupusă implicare a Fecioarei Maria în treburile comunitare, fie
negându-i orice virtute şi stare de graţie. Un amestec de pietism şi de ateism
care alterază practic adevăratul chip al celei ce prin tăcere, smerenie şi
lipsă de judecată a „câştigat cel înalte”.
Iar dacă Maica Domnului ar fi
făcut caz de personalitatea sa, ea ar fi fost fără îndoială prima conducătoare
a bisericii creştine. Dar nu, ea a lăsat pe apostoli să facă ceea ce numai ei
puteau şi trebuia să facă, adică să vorbească despre Hristos, să scrie, să
conducă şi să organizeze casa lui Dumnezeu.
La rândul lor femeile mironosiţe par un adânc
de umilinţă şi de iubire. Nu degeaba ele sunt primele fiinţe care pot şi ştiu
să zâmbească la porunca Domnului. Aduse la mormânt de valul dăruirii de sine,
uitând parcă cu naivitate cât de mult erau urâţi „prietenii Răstignitului”,
mironosiţele femei au marea şansă de a primi răsplata curajului lor prin
vederea Domnului cel înviat. Nu au avut întrebări, nu au avut iluzii şi nu
şi-au dorit mai mult decât li se cuvenea. Curaţenia lor morală le determinaseră
să fie realiste. Să-şi asume pierderea şi regăsirea Domnului. Să nu vocifereze,
să nu se tânguiască de păcatele trecutului şi să se înşurubeze într-o
dispoziţie de iubire senină.
În contrast, apostolii se încuiaseră într-o casă şi supuşi de robia
vrăjmaşului plăsmuiau scenarii care mai de care mai pline de dramatism. Când
diavolul stăpâneşte peste vreo minte orice realitate se deformează şi îşi
pierde măsura. În omul supus sugestiilor necurate planurile existenţiale se
dilată. E de ajuns să avem un singur duşman, că diabolicul imagistic pune
stăpânire peste noi. Îl vedem pe acel adversar mereu în spatele nostru, clipă
de clipă formulând planuri pentru discreditarea noastră, înconjurat de alţi
ciraci şi plin de venin. Vrăjmaşul acesta plăsmuit mai mult de gândurile ce ne
stăpânesc nu mai are nimic din ce ar putea fi pozitiv şi uman. E un amestec de
grozăvie, de diabolic, de mânie, de ură, de sete distructivă. Şi aşa îi
percepem în marea majoritate pe toţi cei ce ne-au obstrucţionat existenţa fie
şi numai cu un cuvânt. De aici şi până la ură nu mai e nici o jumătate de pas.
Iar iadul este cu siguranţă în însuşi sufletul celui care simte aşa ceva.
Ca bărbat nu ştiu ce aş fi făcut acum două
mii de ani. Ar fi putut să-mi fie şi mie frică, dar aş fi putut să fiu poate
convins că merită să rabzi şi să mori pentru acel Om. Acum, după atâta amar de
vreme, îmi este desigur foarte simplu să vorbesc şi să-mi doresc a fi fost
martor la evenimentele de atunci. Dar, iată-mă părtaş la învierea de acum. Văzându-l
pe Domnul înviat în fiecare clipă a vieţii. Întâlnindu-mă cu El în biserică, pe
stradă, prin ţară sau în ochii aproapelui meu. Şi poate, tocmai de aceea am
bucuria de a înţelege mai bine cuvintele unui mare teolog care spunea. „Credinţa nu e analitică, nu se intemeiază pe argumente
rationale si nici pe ADN-uri de laborator. Ea există sau nu există. Desigur, ea
poate fi mai puternică sau mai slabă, se poate confrunta cu intrebari indoieli,
sovairi, poticniri, dar ea, in sine, există, căci radacinile ei sunt ancorate
in profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci trăire. Dacă o ai si n-o trăiesti, ai
trait degeaba…”
Să ne bucurăm! Să nu trăim degeaba! Să iubim
pe toţi cei pe care-I mai putem iubi câtă vreme mai avem o zi de viaţă. Astăzi
fiind ziua învierii noatre!
Tuturor pace şi lumină lină!
HRISTOS A ÎNVIAT!
PĂRINTELE CĂTĂLIN DUMITREAN
