Curajul de a-ţi fi ruşine!

Un cenaclu mai mic la vârstă, dar cu o inimă mare!

La Biserica T.B.C. a fost sărbătoare. Nu s-a înghesuit lumea ca la hram, dar ajunge că am fost noi... Trei preoţi, credincioşi ai bisericii noastre, copiii comunităţii noastre. O spunem cu mîndrie: CENACLUL LUMINĂ LINĂ JUNIORI!
   
Copiii s-au străduit să ofere un program cald şi plin de smenificaţie. O piesă de teatru religios, rememorând evenimentele Săptămânii Patimilor de acum aproape două mii de ani. Au cântat pricesne, au spus cuvinte alese, au narat drama Golgotei şi au sublimat lumina Învierii.
   

Le mulţumesc! Lor şi doamnei preotese Mănişor care s-a ocupat de realizarea acestui moment.  Copiii au adus cerul în inima noastră. Sunt plin de emoţie şi acum. Ne-au spus că viaţa e uneori atât de simplă. Iar noi... Noi... Atât de bolnavi... Fără entuziasme, fără spirit de sacrificiu, aproape mereu disperaţi şi niciodată mulţumiţi. O lume care şi-a pierdut zâmbetul ascunzându-se după candoarea lacrimilor. Dar, parcă nu e corect. Parcă totul sună a egoism. Mai ales când spune că ne doare sufletul pentru răul altora şi noi ne supărăm atât de repede pe dânşii. Pe vorbele lor, pe jignirile lor, pe neputinţele lor. 
Copiii ne-au smerit. Ne-au interzis vorbăria. Lamentaţia. Prostul gust de a ne judeca cu emefază. De a fi supărăcioşi unii cu alţii. De a nu răspunde "la provocări". De a ne face "că plouă" când vine vorba de împăcare...
Ei... Îngerii noştrii păzitori, amintind de îngerii noştrii uitaţi...
Nu vă e oare ruşine? Mie îmi este. Şi am curajul să o spun...
Părintele Cătălin

P-S.
Am scris un poem pe blogul de poezie. A ieşit bine... Mulţumesc lui Dumnezeu!