LA MULŢI ANI, ROMÂNI!
Tăcere! Pruncul doarme!
Tăcere!
Pruncul doarme!
Nu mai spuneţi nimic.
Vorbele voastre aduc numai vânt,
durere
şi suspin.
Lăsaţi noaptea această să fie noaptea de iubire,
Lăsaţi iubirea să ardă cu chipul său lin.
Noaptea cea mai blândă şi cea mai altfel decât toate.
Noaptea fără de vise,
Noaptea fără întrebări,
Noaptea în care mila şi suspinul devin
Un singur dor.
Nu stingeţi focul,
Nu mai aduceţi mări şi furtuni,
Nu mai osândiţi chipurile tăcerii.
Nu mai puneţi vreascuri pe carnea voastră,
Ca să nu mai ardeţi fără iubire,
Fără speranţă,
Fără de cer.
De atâtea ori v-aţi înşelat plângând
Şi eu v-am ascultat simfonia lacrimilor,
Crezând în darul creaţiei,
Şi al iubirii absolute,
Pe care pruncul v-a dăruit-o,
Mai înainte de a avea şi El,
Lacrimi.
Ce mult aţi minţit prin lacrimi,
Ce mult v-aţi nedreptăţit aproapele vostru,
Şi îngerii care vă privesc din cer,
Copiii voştri de lumină,
Pustnicii ce-au plecat tineri de pe pământ,
Şi au încărunţit între stele,
Din pricina lacrimilor voastre,
Lacrimi, lacrimi, lacrimi…
Acum e ora noului botez,
Când colindele zâmbesc cu spatele
La lacrimile voastre.
Dar nu vă mustră.
La ce folos?
Pentru că voi, oricum, aveţi colindele voastre,
Preoţii voştri,
Făcuţi după chipul şi asemănarea voastră,
Şi, mai ales, iluzia că iubiţi lumea
Şi pe cei apropiaţi,
După lege,
După dreptate,
Şi după alte fleacuri pământeşti.
Tăcere!
Pruncul a adormit.
Nu-i mai tulburaţi sufletul.
E şi El, acolo, un prunc,
Ca mulţi alţii.
Ca noi,
Cum am fost într-o zi,
Şi cum nu vom mai fi niciodată.
Tăcere!
E Crăciunul!
