Interviu cu Andrei Plesu:

 Nu cunosc nimic mai exasperant decat harnicia unui prost

Revista Cariere: Se pare ca angajatii Microsoft din SUA au o zicala: „Tine minte ca daca aici esti unu` la un milion, in China mai sunt alti 1.300 (de oameni) exact ca tine!” Care sunt atributele cu care se pot diferentia, totusi, romanii in satul global?

Andrei Plesu: Daca ma intrebati ce ne poate impune pe piata internationala de-acum si de maine, nu pot raspunde decat cu o platitudine: ne vom impune numai prin calitatea noastra umana si prin performanta noastra profesionala. Nu trebuie decat sa fim foarte buni! Nu sa spunem ca suntem foarte buni. Asta nu convinge pe nimeni. Dar daca vom ilustra exigenta lucrului bine facut, zvonul inzestrarilor noastre va ajunge la urechile tuturor. Brancusi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, George Emil Palade si Cioran au contribuit la potentarea prestigiului national, tot atat cat au facut-o, in veacul trecut, pentru Spania, Eugenio d’Ors, Unamuno si Ortega y Gasset. Dar reusita lor n-a ramas in idiomatic si pitoresc, chiar daca fiecare din ei exprima, intr-o reteta proprie, o nota sau alta a „sufletului” national. Cioran a devenit un mare stilist al Frantei nu pentru ca s-a proclamat „mare roman”, ci pentru ca s-a dovedit un mare stilist. Abia intr-o a doua instanta a ajuns, prin gloria sa europeana, un „mare roman”, adica un roman care ne reprezinta la superlativ.

Am devenit cu totii oameni cu care „timpul nu mai are rabdare”. Care ar putea fi, in noile conditii, virtutile si viciile omului modern?

Nu cred ca „virtutile” ca atare evolueaza. Evolueaza contextele: fiecare epoca solicita in alt mod, cu alte nuante, cu alte accente, rigorile virtutii. Dar, in principiu, virtutile care se cereau grecului antic sunt aceleasi virtuti care ni se cer si noua. La fel, viciile. Lacomia are o distributie universala si lucreaza azi la fel cum lucra si acum cateva sute de ani. Sigur, atunci pofteai la mai multi cai decat iti trebuia, acum poftesti la mai multe masini. Atunci voiai teritorii, acum vrei bani. Dar fondul pacatos al lacomiei e mereu acelasi. Exista o lista, traditionala, a virtutilor si a viciilor, valabila dincolo de circumstante, chiar daca trece, de la o perioada la alta, prin adaptari specifice.

Decalogul, virtutile zise „cardinale”, cele „teologale”, sau, de partea cealalta, pacatele capitale, cele „strigatoare la cer”, sau „cele opt ganduri ale rautatii”, cum le spunea Evagrie Ponticul in secolul al IV-lea d. Hr. sunt constant actuale. „Razboiul” e acelasi, chiar daca s-au schimbat teatrul de lupta si armamentul. Usor n-a fost niciodata sa fii virtuos. Admit, totusi, ca, in anumite privinte, e mai greu sa-ti respecti moralitatea astazi, decat altadata. E mai la indemana sa fii cumpatat cand ai dinainte o bucata de branza si cinci masline, decat cand traversezi un mall. De aceea, in unele texte vechi, se spune ca traitorilor in vremuri grele sau pline de ispite li se iarta mai mult decat celor din vremuri asezate. Ca sa va raspund la intrebare, as spune, deci, ca „omul modern” trebuie sa aiba in vedere virtutile cunoscute dintotdeauna, nadajduind ca respectarea lor va fi mai bine rasplatita ca inainte. A spune adevarul, a fi tolerant, a tine la integritatea caracterului tau nu sunt insusiri mai putin necesare azi decat erau pe vremea bunicilor. A le avea este, indiferent de „spiritul vremii” o calitate mai mult decat respectabila.

Dati-mi insa voie sa adaug ceva: nu numai viciile desfigureaza, ci si unele virtuti, daca le practici fara discernamant. De pilda, harnicia e un lucru bun. Dar daca devine – ceea ce se intampla des in lumea de azi – febrilitate oarba, activitate neintrerupta, obsesie a eficientei, harnicia devine un viciu. Neinsotita de ragazuri inteligente, de reflexivitate, de umor, harnicia ajunge o pacoste. Nu cunosc nimic mai exasperant decat harnicia cate unui prost.

Tinerilor de-acum le-as recomanda, legat de asta, o mai mare atentie la timpul lor liber, un mai mare respect pentru inactivitatea recuperatoare. Nu am niciodata incredere in oamenii mereu „ocupati”, in atletii muncii, ai telefonului mobil, ai „activismului” de firma, mereu in criza de timp. Ii percep ca pe niste spectre, ca pe niste rebuturi de umanitate. Utili, poate, dar numai cum sunt utile unele scule fara chip. Insi care nu mai au cand sa traiasca, cand sa iasa din morisca zilnica a unei rutine de sclav.

Toleranta ar trebui sa se numere printre virtutile absolut necesare in zilele noastre?

Toleranta e si ea o virtute de care se face mare caz. Nu trebuie sa ne comportam insa ca si cum intolerabilul n-ar exista. A nu te impotrivi cand cineva pretinde ca doi si cu doi fac cinci nu e toleranta: e ori indiferenta, ori moliciune mentala si sufleteasca. Nu poti fi tolerant cu eroarea vadita, cu proasta crestere, cu neobrazarea, cu furtisagul. Poti, eventual, sa ierti (cu preconditia greselii recunoscute si regretate). Dar o analiza a raportului dintre toleranta si iertare ne-ar duce prea departe...

Ne putem incapatana sa ne pastram probitatea fara a risca sa ne izolam?

Vreti sa sugerati ca anumite virtuti te pot izola, dat fiind ca ambianta nu le promoveaza si nu le recompenseaza. Mai intai, trebuie sa va spun ca e recomandabil sa nu incepi o dezbatere interioara despre practicarea unei anumite virtuti cu intrebari de tipul: „Eu ce am de castigat?”, „Ce avantaje si ce dezavantaje mi-ar aduce sa fiu virtuos?” Optiunea pentru un anumit fel de a fi, pentru o angajare existentiala nu se negociaza dupa criteriul lucrativitatii. Apoi, nu e bine sa te lasi deformat de un vanitos complex de superioritate: „Sunt prea bun pentru lumea din jur. Sunt singurul prob dintre toti colegii mei. O sa ma creada prost!” In realitate, poti fi sigur ca nu esti singurul „caracter” din ambianta ta. Mai sunt si altii. Cauta-i, solidarizeaza-te cu ei, risca! Nu scrie nicaieri ca, pentru exercitarea virtutii, trebuie sa te astepti la premii, bonificatii si statui.