VENIŢI ÎN RAI, OAMENI BUNI!
                                            Părintele Cătălin

  Despre oamenii buni e mai bine ca să nu prea spui niciun cuvânt. Odată că nu le stă în fire să accepte nişte laude, iar mai apoi este foarte greu să spui totul. Rişti să fii superficial sau să îi superi cu neadevăruri. Să nu poţi să le „citeşti” foarte bine starea de spirit în care se găsesc şi în care îşi trăiesc drumul spre cer.

  Oamenii buni sunt aproape absenţi din orice lucru vanitos. Par la vedere orgolioşi, dar în adâncul lor mustesc a umilinţă. Sunt frumoşi aşa cum sunt. Sunt plini de gânduri şi parcă niciodată mulţumiţi cu ceea ce li se oferă. Vor mereu perfecţiunea şi niciodată nu se mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Sunt talentaţi în mai toate lucrurile vieţii. Ştiu să vorbească frumos, ştiu să tacă, ştiu să te facă să te simţi minunat, ştiu să râdă senin, ştiu să plângă din greu. Ştiu să rabde, ştiu să ierte, ştiu să fie dăruiţi. Ei, oamenii buni.

  Uneori par nostalgici. Nu ştiu ce ar putea să-şi amintească, dar mai de fiecare dată par ei înşişi o istorie plină de dramatism şi de jale. Îi văd cântând la necaz şi zâmbind în suferinţă. Îi simt bucurându-se de binele celorlalţi şi întristându-se de necazul lor. Îi întâlnesc la tot pasul. Uneori plini de viaţă, alteori absenţi din viaţă. Calzi, prietenoşi, supăraţi din nimicuri, dornici de ceva mai mult, strigându-l din inimă Pe Dumnezeu. Ei, oamenii buni.

NUMAI TU!

Nopţile tac limpezi, câtă nostalgie,

Bradul şi stejarul stau la foc de dor,

Cât o să mai plângem, ce o să mai fie,

Numai Tu ştii, Doamne, acest sfânt fior.

Un copil aşteaptă, mama nu mai vine,

Tatăl e în ceruri, pe pământ e dor,

Cât o să mai plângă, când îi va fi bine,

Numai Tu ştii, Doamne, acest trist fior.

Ceasuri de vecie, gândurile line,

Nu mai spunem mâine, nu mai spunem dor,

Cine să mai plângă, cine oare, cine,

Numai Tu ştii, Doamne, bietul meu fior.