Epistolă duminicală! Uneori îmi e greu să nu vă scriu!

                                    Pacient şi doctor divin

   Mă îmbolnăvesc uşor de cer în acest veac cu oameni teferi şi suferinzi până la nebunie. Mă îmbolnăvesc de Dumnezeu, de ţara mea, de dorul de cer. Şi încă cred că boala mea e incurabilă, atâta vreme cât şi Dumnezeu suferă de mine şi îi e dor de mine.

   Mă simt ca un pacient într-un salon de reanimare ce are dreptul, ultimul drept ca să viseze liber spre cer, deşi aparatele indică norme cardiologice, norme de suflare, norme de supravieţuire. Şi doctorii umani sunt întotdeauna circumspecţi, mirându-se că încă sunt entuziast în bătaia nefirească a inimii, că Dumnezeu nu m-a aruncat în pedepse capitale pentru păcate şi că, dimpotrivă, El mă iubeşte la fel ca în prima zi. De după lentila groasă a ochelarilor profesionali, cu nasul în registre contabile şi dogmatice, medicii de suflete se miră că respir, că sunt viu, că sunt acelaşi ca acum câţiva ani, că o „mână tare” m-a tras din groapă şi din moarte clinică am ajuns eu însumi medic prin zâmbetul meu.

   Mai mult decât atât, iată-mă şi student la „medicina cerească”, de pe patul meu de durere bandajând răni grele, suflând asupra celor fără vlagă, lucrând „cot la cot” cu îngerii, cu sfinţii, cu Măicuţa mea cea Sfântă şi pregătindu-mă intens pentru a deveni stagiar în spitalul ceresc.

Bolnav cu Dumnezeu 
  

Eu sunt bolnav de ceruri şi doctorii-şi fac cruce,

Cum pot să stau cu rana, să nu mă operez,

Îmi spun din competenţă:Ţi-e viaţa la răscruce!

Copile, este cazul ca să te internezi.

Şi cei mai mulţi cu rânjet, abia îmi dau o şansă,

Susţin că sunt smintitul ce crede în absurd,

Că Dumnezeu există, dar nu în orice branşă,

Şi este mut în toate, şi invalid şi surd.

La astfel de subiecte, mă simt flatat în suflet,

Coleg de suferinţă să-l am pe Dumnezeu,

Şi boala să ne fie şi dragoste şi cuget,

Ca un răsfăţ de soartă, să pătimim mereu.

Şi Domnul lin îmi zice: Eu sunt bolnav de tine!

Iar eu din pat chirurgic răspund milos: Şi Eu!

Şi dacă poate mâine o să mă simt mai bine,

E semn că rana noastră s-a contopit la greu.

Nu ne-nţelege lumea, se fac şedinţe, norme,

Că boala noastră veche e un scenariu rar,

Ne ceartă teologii, de dincolo de dogme,

Şi unii ne despică cu bisturiu de „har”.

Dar eu îmi port travaliul şi încăpăţânarea,

Iar Tu îţi faci din mine un conţinut de dor,

Şi iată indignarea, supliciul şi mirarea,

Căci ne confundă lumea, cu îngeri interlopi.

Vor spune unii mâine, hai să-i lăsăm în pace,

Ei sunt bolnavi fanatici şi veşnici şi ciudaţi,

Voi nu vedeţi că rana mai mult li se preface,

Într-o Împărăţie cu cât îi condamnaţi!

Mai bine să ne facem că plouă, că e soare,

Încremenind hipnotic sub ochelari de cal,

Că şi aşa e boală de fapt în fiecare,

Şi pătimim noi înşişi într-un lumesc spital.

Eu sunt bolnav de ceruri şi Dumnezeu mi-e frate,

Îl am într-o iubire şi într-un duh sublim,

Şi atâta cât se poate şi-atâta cât încape,

Devin eu însumi doctor într-un spital divin.