la ROMA!

ROMA CEA PLINĂ DE FRUMOS!

soare si o fotografie pentru cei dragi

Noapte lungă şi plină de vise adolescentine. Sunt la Roma. În acelaşi Hotel Romulus în care am mai poposit şi altă dată. Extenuat după kilometrii grei făcuţi pe străzile bătrânei cetăţi. Am revăzut cam tot ce era de văzut: Vaticanul, Piaţa Veneţiei, Columna lui Traian, Coloseumul etc. Am făcut multe fotografii,dar deocamdată nu pot să le descarc. Voi reveni. 
Sunt bine, dar mi-e un dor cumplit de ceea ce fac acasă, de slujbele mele, de oamenii mei, de tot ceea ce am sincer şi frumos. Nu prea se leagă străinătatea de mine. Vă redau mai jos o parte din JURNALUL acestei zile. Este scris pe la amiază în timp ce veneam spre Roma.


Pe pagina de poezii am trei poeme pe care le consider unice. La cea de a doua am compus şi o melodie. Veţi vedea când ajung acasă.
Mulţumesc celor ce îmi scrieţi. E ca un pansament de bucurie. Sau ca o recompensă morală pentru ceea ce încerc să fac pentru voi!

 JURNAL

Spre ROMA, spre dor, spre frumos…

Mereu acelaşi drum spre Roma, cetatea eternă şi din ce în ce mai obosită de sunetul civilizaţiei de consum. Maşina parcă nici nu simte câte locuri lasă în urmă şi atâtea multe alte întrebări sau taine nedesluşite de propria grabă. Ce mai e însă creştinesc într-o societate descurajantă prin propria ei faţadă? Peste tot nu întâlneşti decât impulsivităţi umane, zgomot, reclame ale obiectelor nocive, fum,oameni care se îmbolnăvesc conştient, exclamaţii verbale şi mai deloc linişte. Ne minţim frumos plecând în vacanţe şi spunând că am găsit liniştea. E un surogat al dicţiei omului contemporan, pus de un „daimon” interior să epateze cu frumos toate nenorocirile vieţii.

X

Mi-a plăcut într-un anumit fel duminică Lago di Guardo. Un lac imens care se întinde pe zeci de kilometrii. Desigur, că nu mai am sentimentul admirativ adolescentin. Italia nu o mai văd nici măcar aşa cum o vedeam acum trei ani de zile. Acest lac imens care începe la Peschera şi se duce undeva departe spre nord e mai mult o forţă a naturii care iasă din anonimatul lucrurilor mici.

În orice caz, umanitatea nu a „iertat” acest sublim al geografiei şi a construit staţiuni imense, parcuri de distracţie, puncte de cheltuire a banilor şi alte, multe alte forme de „recreaţie” pământească. Am sentimentul vitreg că frumosul lumii de azi oboseşte şi apasă nociv pe mintea bietului om, care pare pus în faţa unei fatalităţi o alege ca fiind singura „linişte” posibilă. Un timp o zi, o oră sub auspiciile zeilor „reconfortanţi”…Iată ce sens pare să aibă viaţa. Liniştea dinaintea marilor furtuni?

X

Am ajuns tot duminică şi la Brescia. Nu am văzut nimic deosebit, deoarece m-am supus dorinţei însoţitorilor mei de a merge mai repede la Verona. Am acceptat din spirit de tovărăşie. Poate altădată.

X

Timpul se scurge repede. Viaţa noastră e asemănătoare acestei călătorii. Contradicţii multe sufleteşti, popasuri efemere. Mereu grăbiţi să ajungem într-un loc, apoi abia ajunşi nu ne mai bucurăm de ceea ce ni se întâmplă. Oamenii par rigorişti( chiar în libertinajul viciilor lor) şi mereu îndoielnici. Temători de frumos, de nou, de ceea ce Dumnezeu a lăsat pe pământ.

Desigur, lumea pe care o văd este o alta de lumea pe care speram să existe. Îmbătrânită de consum, exagerată în civilizaţie. Nu vezi decât dorinţe de a mânca mia mult, de a bea mi des, de a-ţi mai adăuga ceva în plus profilului tău exterior, de a te prezenta în faţa celorlalţi cu o „idee” sau o informaţie mai bună, cu o maşină mai complicată sau cu o stare de spirit mai entuziastă.

Cred însă că încep să mă închid în sine. Tovărăşiile şi prieteniile îmi lasă mai mereu un gust amar. În viaţă nu am avut prea mulţi prieteni fideli. Sentimentele celor din faţa mea au fost mai întotdeauna născătoare de exclusivism şi poate tocmai faptul că mi-am dorit să fiu „egal cu toţi” mi-a născut războaie dureroase. De aici până la a ajunge rănit nu a mai fost decât un pas… Pe măsură însă ce văd entuziasmul „de circumstanţă” al lumii mă închid în sine tot mai mult. Nu-i înţeleg absolut deloc pe oameni în contextul în care există o „viaţă de apoi”. De ce caută relaxarea prin patimi? De ce îşi îmbolnăvesc trupul în numele relaxării? De ce au nervii întinşi maxim? De ce s-au izolat de biserică şi preferă societatea mincinoasă şi ipocrită? De ce devin atât la rândul lor atât de ipocriţi? De ce se ascund într-o pereche de blugi, după un tricou excentric, cu un fard pe faţă şi un tatuaj pe braţ de adevărata şi smerita înfăţişare? De ce se admiră între dânşii cei ce practică falsul şi opulenţa? Mi-e greu, mi-e tot mai greu… Prefer izolarea, fuga de lume, condiţia umană singuratică. Nu pot primi falsul, glumele morbide, pierderea iraţională a timpului. Acest drum nu înseamnă până la urmă nimic, doar concluzii şi gânduri asupra a ceea ce a mai rămas autentic din lumea lui Dumnezeu…

X

Viaţa ca un drum spre Roma. Munţi dealuri, câmpii. Am trecut de Rovigo, a urmat Bologna acum maşina aleargă spre Firenze. Ce frumos spun italienii: Firenze şi apasă pe silaba din mijloc. Pentru noi românii e mult mai simplu când rostim Florenţa. Avem tendinţa de înmulţii limbajul şi dicţia sau chiar de a-i da conotaţii generoase. O ptimă a exagerării nefireşti, care ne face să folosim superaltive pentru atâtea şi atâtea lucruri bizare, frumoase sau comune.

X

Mi-e dor de aerul Carpaţilor. De o căsuţă bătrână din Apuseni, de laptele cald şi proaspăt de acasă.  Regret tot ceea ce s-a întâmplat cu România în ultimii ani. Suntem o ţară exploatată, sărăcită, tristă. Civilizaţia ne-a dat o noapte de beţie iar acum ne constatăm mahmureala. Un peisaj politic sinistru, emisiuni televizate delirante, băşcălie, ironii, dorinţă de înavuţire, minciuni, cavaleri ai dreptăţii etc. E ţara în care nu găseşti un rost, decât o sinceră dorinţă de pustie, de a te pustnici sau a te izola în cercuri ridicole de supravieţuire.

X

Mulţi poate mă invidiază. Sunt aproape de Roma şi viaţa pare dulce. Dar măsura vieţii nu stă numai în suprafeţe exterioare. Interiorul, sinele, are conotaţii mai importante. Aş putea fi invidiat pentru ceea ce gândesc, pentru realismul în care accept să trăiesc. Ochii mei văd frumuseţi naturale, o ţară garnisită de Dumnezeu cu multe daruri, dar inima îmi este în alt punct al geografiei sau al metafizicii. Mă gândesc la cer, la porţile paradisului, la felul în care ar trebui să mă comport pentru a-mi aşeza eternitatea. Sunt frământări pe care nici măcar acest soare generos nu le poate alunga. Aşadar, nu merit să fiu invidiat, după algoritmul, eu aici,alţii acolo. Viaţa a mult mai complexă. Depinde din ce unghi o priveşti. Dacă vrei numai lucruri pământene, plăceri, dacă mizezi exclusiv pe câţiva ani de viaţă atunci desigur că frustrarea se naşte amplă şi plină de speculaţii. Dacă Împărăţia Cerurilor îţi este viaţă şi sens atunci totul se schimbă în mintea ta de cititor. Mă veţi simţim doar ca pe un pelerin care caută să descoperă cât a mai rămas din frumosul cu care Dumnezeu ne-a arătat iubirea sa de oameni.

X

Nu am vorbit mult în limba italiană. Sună dulce dar nu o cunosc prea bine. Sângele meu e altul, vorba românească e mai frumoasă cu al său cuvânt de „dor”, care înseamnă „durere”. Vedeţi, dacă sunt „bun” trebuie să am şi „durerea”înaintea ochilor mei. „Dorul” şi „durerea”, doi versanţi ai aceluiaşi munte de fericire. De aici s-au născut poeziile mele pline de „lacrimi”. Am scris mult, poate prea mult despre „dor” şi despre „lacrimi” nu pentru a-mi fi analizată „politic” poezia, ci pentru a-mi mărturisi starea de suflet din care nu m-am eliberat. Adică, o permanentă condiţie de căutare a bucurie, o dorinţă de a-i spune lui Dumnezeu că eu sunt propriul său copil, un mod de a descoperi sufletele bune, care se recunosc doar după darul lacrimilor şi al căinţei de sine.