SCRISOARE DESCHISĂ PENTRU CEI DE ACASĂ!

(CU RUGĂMINTEA DE A FI LISTATĂ, XEROXATĂ ŞI OFERITĂ SEMENILOR MEI ÎN CELE DOUĂ BISERICI)

Italia ca o dulce „fata morgana”, un fel de porţie de sănătate după lungi săptămâni de suspin românesc. Şi totuşi am să vă dau câteva argumente pentru care mă întorc acasă, mereu ca într-o fatalitate mioritică, în care trebuie să accept paradoxul vieţii mele, zborul de care aş fi putut avea parte şi ridicolul de a mă complace în umilinţa neamului meu.

Mă întorc acasă pentru că:

1. Există oameni minunaţi care îmi scriu de dorul lor faţă de mine. Unii sunt aceeaşi de acum câţiva ani, alţii sunt noi. Constat că nu am trăit degeaba, atâta vreme cât Dumnezeu îmi dă mereu „de muncă” în ţară.

La Assisi scrutez orizontul. Pe unde o fi ţara mea?

2. Există şi lucruri mai puţin frumoase, dezamăgiri, obsesii de supravieţuire, frustrări, boli, necazuri. Mă întorc pentru că îmi place să mă lupt acolo unde mai toţi renunţă să mai facă câte ceva.

Roma-Colosseum.Obosit după multe ore de mers pe jos. 

3. Există unii oameni care încă nu m-au descoperit definitiv deşi stau mereu lângă dânşii. Sunt risipitori de frumos, devotaţi într-o anumită măsură, dar greu de strâns într-o comunitate. Românii nu pot forma o comunitate. Când se apropie prea tare de păstor, de un conducător, de un lider, ori devin servili, ori răzbunători, ori posesivi, ori deliranţi în a-şi schimba comunitatea. Au un mod specific „românesc” de a se răzbuna, pleacă! E un fel de a spune „nimeni nu e vrednic de mine”. Un egoism născut din cea mai slăvită condiţie umană, condiţia de a te crede cel mai important punct continental. Dar, şi pentru ei mă întorc, măcar să încerc să le propun un nume pe care totuşi ei nu-l cunosc: Iisus Hristos!

4. Există o armonie între semeni specifică celor de acasă, există dăruire, soluţii de frumos. Mulţi prieteni mi-au scris de iniţiative frumoase în ceea ce privesc ideile mele, poeziile mele, slujirea mea. Am auzit că la biserică se fac lucruri pline de conţinut, că există consens, susţinere reciprocă şi candoare. Chiar mă gândeam să editez cât de curând o colecţie cu cele mai frumoase poezii ale mele, să termin lucrările de finisare la biserică, să întăresc actualul colectiv, să elimin definitv din mintea câtorva persoane ideea „că unii sunt ai T.B.C-ului” şi că alţii sunt „ai Dealului”, să impun prin prestanţă respectul faţă de oamenii care fac ceva. Valorile mele sunt „oamenii umiliţi”, nu aceia care nu-şi pot învinge propriile slăbiciuni, pe care le numesc „personalitate”.

La Assisi lângă Sfântul Francisc

5. Mă întorc cu speranţa că voi avea mai multă linişte, că vor dispărea definitiv oamenii conflictuali. Îmi doresc un organism care să funcţioneze în armonie oriunde, fără intrigi, fără telefoane de „informare a şefului” despre ceea ce fac alţii, fără orgolii. Pentru aceasta voi atrage în continuare doar oameni împliniţi profesional, moral şi familiar. Oamenii cu probleme sunt mereu subiectivi, o mică problemă de la biserică o văd „mare şi gravă” prin prisma frustrărilor personale „de acasă”. Şi de aceea de multe ori sunt nevoit să intervin la lucruri nesemnificative, să fiu mereu acolo unde „se cumpără” un „lucruşor” de o importanţă minoră, ca şi când aş asista la inaugurarea unei „biserici”.

6. Mă întorc pentru că vreau să aplic propriul meu „cod de valori” într-o comunitate. Deşi, am fost adeseori criticat, românul are „bârfa” ca un fel de „Tatăl Nostru”, sunt convins că un organism nu se conduce prin proceduri tipice. Ortodoxia mea nu a fost nici atipică, nici extremă, ci adaptată la momentul social contemporan, la specificul oamenilor, la interesele vieţii lor. Există soluţii, numai în mintea celui care crede în reuşită. O astfel de mentalitate am creat în jur, am impus oamenilor mei un mod de gândire, un fel de organizare, o tipologie specifică soldatului care în război îşi asumă riscurile până la victoria finală. Şi de aceea astăzi constat şi lucruri multe izbutite.

La Roma lângă statuia Împăratului Traian, bunicul meu...

7. Mă întorc acasă pentru că Maica Domnului e acolo.  Mă întorc acasă pentru că există atâţia sfinţi minunaţi, pentru că florile sunt altfel, pentru că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi, pentru că altfel şi voi aţi fi mult mai singuri şi fără lumină!   

LUNI SEARA LA ORA 18 AŞ VREA SĂ FIU LA „ICOANĂ” ALĂTURI DE CEI DRAGI. DUPĂ SLUJBĂ DORESC SĂ MĂ ÎNTÂLNESC CU COMUNITATEA PENTRU A PREGĂTI HRAMUL, POT PARTICIPA ŞI CREDINCIOŞII. VĂ ROG SĂ ÎMPLINIŢI ACEASTĂ DORINŢĂ.

DEGEABA

Degeaba mă cuprinde bucuria,

Aici între lumini de tinichea,

Mă-ntorc acasă să găsesc iubirea,

Fie ce-o fi, de este vreme grea.

Degeaba îmi surâde în magnolii

Acest răstimp ce altfel mult mă vrea,

Mă voi întoarce ca să dorm sub rodii,

În ţara mea, chiar fie vreme grea.

Degeaba am un sens şi isihie,

Lângă Anton, ce este stea din stea,

Nu pot să las hipnotica iubire,

De ţara mea, în orice vreme grea.

Degeaba nici un lanţ nu am pe glezne,

Şi cei de-aici şi aur vor să-mi dea,

Cel mai firesc îmi e să fiu, pesemne,

Doar un păstor pentru o turmă grea.

Şi-acum vă las puţin, ceva momente,

Tot ce am scris să nu fie o nea,

Se vor topi iluzii, continente,

Dar eu rămân, cu ţara mea cea grea.