asta e viaţa...

Creştinismul de după sticlă

Mi-aduc aminte că într-o vreme, eram reperat de câţiva colegi din echipa redacţională, la fiecare cuvânt scris: „E prea trist!”, „ Aveţi stări confuze şi melancolice!”, „Ar fi bine să scrie-ţi asa…” În fapt acest lucru mă smerea, sau îmi displăcea, deşi, ca să fiu pe gândul prietenilor mei, totuşi am ajuns să nu mai fi eu însumi şi să scriu o perioadă după „pofta lumii”.

 Nu mi-am pus niciodată problema dacă aveau dreptate sau nu. Eu întotdeauna am scris „într-un anumit fel”. Cercetaţi arhiva articolelor mele de acum două decenii şi veţi vedea acelaşi ton,acelaşi scepticism şi acelaşi lirism. În fapt, s-ar fi putut să-mi fie de folos sfaturile lor, mai ales că oricum lumea nu avea nevoie de „probleme mele”.  Da, lumea nu avea nevoie de „problemele mele” când eu chiar credeam că spun ceva lumii, că reprezint un loc comun din care unii îşi pot urni „căruţa”. Cum simt că se petrece şi acum. Dar, dar, dar…

Să luăm cazul apariţiei mele pe Internet. Cred că se simte că am tupeu intrând într-o lume electronică, care se doreşte a fi oglinda lumii adevărate. De aici mii de polemici,diiscuţii, dacă este bine să facem creştinsm cu tastatura, dacă e cazul ca să dăm sufletul „pe faţă” etc. Si, personal pentru mine internetul e un risc. Sunt sensibil, scriu din entuziasm şi sufăr când întâlnesc siberii de gândire sau dirijori de ocazie, care să-mi stabilească limitele între care „am voie sau nu să navighez”….Lumea e lume, astă seară te citeşte, mâine nu. Astă seară îţi trimite un email, se mai uită pe blog să vadă ce se mai scrie, dacă a mai apărut ceva „tare”, mâine îşi vede liniştită de viaţă, de propriul internet, de propria devenire.

După mult timp mi-am dat seama că în viaţă nu ai puterea de a avea prieteni adevăraţi. Facebook-ul este o iluzie, o scenă pe care mimezi prietenia şi atâta tot. Eşti informat că e ziua cuiva, scriii două vorbe, ca în sms-urile de Crăciun şi ai încheiat problema. Dar, la nevoie, prietenii nu sunt „în carne şi oase” lângă tine. Sunt deprimaţi, spun că au respect faţă de mine şi nu-mi pot scrie toată ziua, aduc argumentul politeţii, a discreţiei, au problemele lor, e bine să nu îţi bagi nasul prin viaţa lor. Aş vrea să le spun de la obraz: „Bine, dar mie bine îmi stă ca preot să vorbesc toată ziua la pereţi!”…

   Acesta e internetul pe care mă încăpăţânez să stau, deşi în fiecare seară îmi spun că va fi ultima dată când scriu. De vină sunt vreo câţiva „noctambuli”, care la rândul lor se încăpăţânează să îmi scrie, cu care deşi nu împart sentimente profunde, împart o cale, o pâine de suflet şi un Dumnezeu.

În rest lumea e la fel. Neserioasă şi tristă. Unii vor în continuare să scriu doar ce vor ei, alţii fac presiuni pe unde pot să îmi „epurez” prietenii, alţii pur şi simplu tac şi se uită pe blog aşteptând să aibă motive de bârfă şi să vadă dăcă între timp nu cumva mi-am frânt gâtul. Totuşi sunt viu, sunt puternic şi mai am încă multe de spus. Evident, în felul meu…

 Lumea după sticlă

După geam văd o lume cuminte,

Doar o sticlă de fapt ne separă,

Nu ne spunem nimic, nici cuvinte

E o lume simţită, uşoară.

După geam parcă totul e bine,

Nu mai văd nici contrarii, nici ceaţă,

Nu primesc întrebări mai haine,

Fiecare îşi vede de viaţă.

După geam se-mplineşte Scriptura,

Suntem toţi în consens şi în pace,

După geam ne dispare şi ura.

E o lume ce trece şi tace.

Sonetul singurătăţii

Singurătatea are santinele,

E noaptea când se plimbă noctambulii,

Şi-o să pornesc la un cules de stele,

Cu vulturii, cu bufniţe, cu ulii.

Desperechind condiţia umană,

Nu mi-a rămas decât să caut luna,

Măcar din cornul ei nu vin cu rană,

Măcar acolo să-mi găsesc cununa.

E-adevărată că îngerii fac ture,

Pe lângă casa mea în miez de vară,

Şi-mi dau speranţe tinere, mature,

Că m-ar iubi aşa ca-ntâia oară.

Singurătatea are însă şansă,

Căci lumea este lume şi e veche,

Când o iubeşti te strânge într-o transă,

Şi uite-aşa rămâi fără pereche.