De copil am dorit să îl cunosc mai bine pe Iisus. Să ne întâlnim odată la un ceai, bănuind că e împotriva cafelei şi a tuturor lucrurilor nocive de pe pământ. Să îl întreb lucruri banale. Pentru că pe cei mai iubiţi prieteni nu îi poţi întreba decât lucruri banale. De ce? Evident că din dorinţa de a-i menaja... Iar Iisus avea nevoie de menajamentul şi de simplitatea mea...
Am găsit însă un Iisus obosit de problemele noastre. În viaţă, între prieteni, pe bloguri de internet... Mda... Suntem prea dificili pentru rai, pentru a accepta o singură zi de rai... Pentru că, paradoxal, ne plictisim repede de frumos.... Dacă dormim o oră la amiază ( în prealabil după ce ne-am plâns pe la toţi de oboseală şi de faptul că nu avem timp de dormit) ne trezim buimaci şi hotărâţi să facem lucruri "mari"... Chiar şi în ziua noastră de odihnă, adică să ne agităm. Să o luăm de la capăt...
Dimineaţa ritual identic. Patimi identice. Oameni identici. Banalitate şi consum energetic sufocant. Fugă, dialoguri telefonice machiavelice, ipocrizie... Multă ipocrizie. De la ţinerea ceştii de cafea, la poveştile despre oamenii politici... Cum şi-a mai tras "unul" glontele în gât şi cum ne facem noi că vedem...
Şi un Iisus obosit. Tot mai obosit. La ceaiul nostru verde care încă nu s-a răcit în cană. Ne ascultă "tragediile", ne priveşte puţin mirat, soarbe cu pudoare o înghiţitură şi apoi se ridică scuzându-se că mai are ceva de lucru. Trebuie să mai stea câteva ore pe cruce...
În concluzie. Îl vedeam pe Iisus mai puternic decât mine. Mă rog, de pe cruce totul se vede altfel...
SÂMBĂTĂ ORA 17 LA BISERICA DE PE STRADA DEALULUI LA CENACLUL LUMINĂ LINĂ SE LANSEAZĂ CARTEA PĂRINTELUI CĂTĂLIN:
VĂ AŞTEPTĂM!
Pentru a vă da seama despre ce fel de carte este vorba vă redăm un mic fragment din dialoguri:
Mi-ar trebui o mie de vieţi să pot înţelege blândeţea străzilor din Padova. La capătul orelor de seducţie stradală stă un somn imens. Străzile padoviene te împing parcă la deşertăciunea de a pierde timpul. Un păcat despre care sfinţii spun că ar fi trimis de un demon iscusit spre risipirea profundă a omului. Personal nu cred într-o asemenea profundă fărădelege. Mai degrabă cred că a te bucura de cele ce te înconjoară este un fel de catarsis al propriei fiinţe. Şi să nu uităm că trăim într-o lume care şi-a pierdut profund exerciţiul admiraţiei.
Părintele M este ca de obicei la Capela Sfântul Luca. Cu mâna dreaptă pare a mângâia petalele florilor şi cu cea stângă strânge uşor rozarul. Mă apropiu de dânsul. Aş vrea să nu-l stingheresc. Pare a fi într-un extaz profund, faţă în faţă cu parfumul blând al crinilor. Ochii i se mişcă neîncetat, lentilele ochelarilor neputând ascunde acest lucru. Don M. Este preocupat parcă să descopere o taină profundă, pe care nimeni altul în afară de el nu ar putea-o pricepe. Din pieptul său nu răzbate nici un oftat. O respiraţie uşoară, de copil care doarme fericit, învăluie zidurile groase ale capelei.
Sunt doar la doi metrii în spatele său. Cu oarecare teamă de a nu pierde nici un gest din acest magic ritual, ridic totuşi ochii spre chipul serafic al Sfântului Anton. Un fior ludic se prelinge parcă pe chipul meu. Sfântul are privirea străină de tot ce e lumesc. Ochii săi scrutează cerul, parcă vrând să pătrundă în camera de zi a arhanghelilor. Mi se pare că-l cunosc pe San Antonio dintotdeauna. Am sentimentul că ne-am mai întâlnit undeva chiar faţă către faţă, că mi s-a arătat în carne şi oase şi eu l-aş fi întrebat atunci:
De ce nu suntem toţi la fel ca tine?
Mă desprind greu de acest moment al revelaţiei. Între timp Don M. s-a întors cu faţa către mine. Dar nu mă priveşte în ochi. Cu paşi mici şi întotdeauna egali porneşte către dulapul săpat în zidul capelei. Deschide o uşiţă mică şi scoate de acolo vreo douăzeci de iconiţe pe care le aşează uşor pe strana de închinare din mijlocul capelei. Sunt daruri puse la îndemâna eventualilor pelerini, pe care este pictat chipul cucernic al Sfântului Luca.
Discuţie simplă şi oarecum stingheră:
De ce florile?
Don M. mă priveşte zâmbind şi apoi îmi răspunde:
Pentru că ele au fost mai dinainte de a fi omul. Prin ele ne reamintim de paradisul pierdut şi de „hainele de piele” pe care omul a trebuit să le poarte imediat după cădere. Nostalgia paradisului înseamnă şi dragoste de flori. Sunt pilde pentru tăcere şi smerenie.
Florile?
Chiar ele. Nu se îngrijesc ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca. De unde-şi vor procura alte „haine de piele”. Dumnezeu le trimite soare, apă şi din când în când o mână omenească care să le poarte de grijă. Un Grădinar la fel de tăcut. Nu ştiu dacă aţi observat, dar grădinarii sunt cei mai tăcuţi oameni. Au întotdeauna capul uşor aplecat spre pământ. Par cuprinşi de amnezie şi de o pasiune nebună pentru lucrul făcut.
Asemenea sfinţilor?
Da, asemnea lor. Pustiul grădinarilor e chiar grădina în care-şi trăiesc zi de zi viaţa. Grădinarii nu sunt nici veseli şi nici trişti. Doar atenţi şi preocupaţi cu misterul muncii lor. Nu obosesc niciodată, nu se plâng niciodată. Îmi aduc aminte că în copilărie am văzut pentru prima dată un astfel de om. Muncea în grădina unor oameni bogaţi. Nouă copiilor ni se părea ursuz. Îl salutam gălăgioşi, dar nu el nu făcea nimic altceva decât să dea din cap. Acesta era singurul său salut. Nici un cuvânt în plus, nici un gest, nici un zâmbet. Într-o zi însă o grindină s-a abătut ucigătoare peste florile sale multicolore. Le-a zdrobit pe toate. Nu a mai rămas nici o frunză. La capătul furtunii omul a privit puţin descumpănit, apoi fără a spune niciun cuvânt a început a aduna de jos petală cu petală toate florile ucise. Le-a pus într-un coş şi le-a deosebit de frunze pe care le-a pus în alt coş. Nu vărsa nici măcar o lacrimă de durere. Dar suferea. Făcea eforturi eroice spre a-şi înăbuşi durerea atâtor pagube. Gestul mi s-a întipărit în minte în mod definitiv. Mi-am zis atunci, uite aşa trebuie să arate şi Dumnezeu.
Ca un grădinar ce-şi adună în cămările raiului petalele florilor ucise.
Da, da, aşa este. Florile străpunse de stricăciuni, petale ghilotinate de atâtea păcate. El, Grădinarul cerului le adună mereu în sufletul său şi de aceea când privesc o floare mă simt ca un Dumnezeu.
Sfântul Anton?
Sfântul Anton?
Pe el l-a iubit întregul cosmos. Nu mai vorbesc de flori. S-a spus mereu că doar crinii sunt simbolul dăruirii sale. Dar nu este aşa. Toate florile au o slăbiciune pentru Sfântul Anton. Şi slăbiciunea este reciprocă. A avut-o şi el pentru flori, o am şi eu pentru ele.
Nu e periculos ca un monah să aibă slăbiciuni?
Dacă e vorba de flori, trebuie să şti că florile ne mântuiesc. Astfel de slăbiciuni aduc raiul mai aproape. Sunt slăbiciuni care curăţă fiinţa, în ciuda faptului că ele nu au nimic strălucitor. Te umilesc dar te mântuiesc. Iubirea este o astfel de slăbiciune. Te descompui până la depersonalizare în faţa celui iubit. Eşti ca o stană de piatră, fără conştiinţă de sine, fără vanitate, fără măşti de circumstanţă. De aceea iubirea aduce întotdeauna desăvârşire.
Chiar şi iubirea între doi oameni care să presupunem că nu cunosc nimic din legile declarate ale moralei lui Dumnezeu?
Mai ales atunci ea are un sâmbure de infinit şi de dumnezeire. A fi moral stă scris în firea omului - cum bine zice Sfântul Pavel – deci a iubi înseamnă a te dărui desfinţându-ţi ceva din tine. Undeva în latura depărtată a planetei noastre oamenii nu au auzit poate de Iisus. Dar când se iubesc o fac la fel ca şi creştinii. Îşi anulează multe egoisme spre a se face plăcuţi persoanelor ce le iubesc.
