MÂNTUIREA PRIN CÂNTEC!

DRAGII MEI

V-am vorbit de mai multe ori despre un nou mod de a practica creştinismul, îndemnându-vă să cântaţi. Într-o lume a depresiilor, în care chiar la această oră observ la televizor tensionat modul în care un vestit politician român şi-a tras un glonte în gât pentru a scăpa de suferinţă, nu-mi rămâne decât să vă rog să fiţi şi mai buni decât sunteţi, rugându-vă pentru sufletul celor crunt încercaţi de viaţă. Şi mai ales să vă dăruiţi. Nu pentru bani, nu din vanitate, nu din slavă deşartă. 
Cântaţi pentru oameni. Cântaţi pentru că viaţa trece şi e păcat de ea. Cântaţi pentru că şi acest mod de iubire e o rugăciune. Cred că voi vă veţi mântui prin cântec. Acum am să vă redau un fragment din cartea pe care aş vrea să o tipăresc săptămâna viitoare. O carte de dialoguri şi de eseuri sufleteşti. Despre viaţă, despre cântec, despre mine. Este un dialog despre nevoia de a cânta şi o motivaţie a existenţei Cenaclului Lumină Lină. Interlocutorul nu va fi desconspirat deocamdată. În 30 Iunie veţi afla despre cine este vorba. Lectură plăcută!

.......................................

-        Părinte, muzicienii se mântuiesc?

-          Cred că şi ei au o chemare specială spre a cânta. Dumnezeu le dă un talant pe care trebuie să îl înmulţească ocupându-se numai şi numai de activitatea de creaţie şi nefăcând alte lucruri. Pentru că, fiecare zi poate fi o urgenţă. Talantul se poate îngropa dacă nu te ocupi de compoziţie, de interpretare, de răspândirea frumosului prin muzică. De altfel, doar ei, muzicienii ştiu să îşi definească muzica şi destinul. Louis Armstrong spunea că:”Muzicienii nu se pensionează. Ei se opresc din cântat atunci când muzica nu mai face parte din ei”.

-        Cum poate muzica să părăsească pe un om?

-          E simplu. Prin vicierea vieţii. Sunt atâţia artişti care au dus o viaţă fără de Dumnezeu şi şi-au ratat vocaţia. Au sucombat în vicii distrugătoare şi şi-au mărginit împlinirea.

-          Există o explicaţie a acestor căderi atât de constante? 

-          Desigur, fiind pe vârful succesului mulţi îşi pierd măsura de sine. Trec în stare de triumfalism şi de aici până la acel „totul este permis” a lui Dostoievski nu mai este decât un singur pas. Pe care cei mai mulţi îl fac. Încep să consume alcool, droguri, ţigări şi ajung chiar la sinucidere. Ori muzica este  o izbucnire a sufletului –cum a spus odată Frederik Delius – adică un dar care nu îţi aparţine, ci l-ai primit de la Bunul Dumnezeu. Tocmai de aceea nu-ţi poţi bate joc aşa cum vrei de acest dar.

-          Marii scriitori ai lumii au omagiat cântecul şi pe cei consacraţi în arta muzicii. Mereu s-a vorbit frumos despre muzică, ca fiind o şansă pentru o viaţă mai frumoasă.

-          Nu avea cum un Tolstoi, să zicem, ca să vorbească altfel. De fapt chiar el numea muzica drept o „stenografie a emoţiei”. Autorii de frumos înţeleg cel mai bine pe ceilalţi creatori. Doar un om de creaţie poate să înţeleagă ce este frumos şi sfânt în alt om de creaţie. Un creator poate simţi tumultul sufletului unui alt creator. Aşa e şi la rugăciune. Doar un om care se roagă poate să îl înţeleagă pe cel care se roagă.

-          La fel şi cel ce merge la biserică, poate să înţeleagă mai bine pe cei ce merg la biserică.

-          Bineînţeles. Altfel, ar zice: „Ce nevoie ai să te duci să te rogi cu alţii? O poţi face liniştit şi numai în casa ta”… Deşi, dă-mi voie să-mi exprim părerea, că un om care nu se roagă în biserică nu se roagă nici în casa sa. Orice altă ipoteză, că ar putea fi şi invers e de fapt un sofism. Adică un neadevăr.

-          Dintotdeauna muzica a fost o artă. Adică ceva unanim recunoscut de întreaga lume ca venind din altă lume.

-          Muzica fără inspiraţie divină nu este muzică. Oricât de mult s-ar strădui unii să cânte, să compună melodii, dacă nu e prezent Dumnezeu nu va fi nimic peren. Poţi să strigi ca la rock, să te lamentezi lacrimogen ca la manele, să sari bezmetic ca la rapp, aceste feluri de a cânta nu sunt muzică, ci doar expresii ale stărilor sufleteşti decăzute din inima ta.

-          Muzica nu se poate reduce doar la câteva emoţii ieftine.

-          Platon credea că muzica este „arta cu materialul cel mai imaterial”. Un mod sensibil de a colabora cu divinitatea. Ceea ce de fapt spunem şi noi creştinii. Un fel de iniţiere în atmosfera paradisului.

-O călătorie spre cer

-          Chiar aşa. Un drum spre Împărăţia Cerurilor. Care însă trece prin inimile oamenilor. Aşa cum proclama Lotte Lehmann, că muzica ar fi calea cea strălucitoare pe care poetul călătoreşte spre a aduce cântecele sale lumii. Viaţa omului e de fapt o călătorie şi un cântec. Octavian Paler se întreba: „Nu credeţi că noi suntem ca un cântec? Iar un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi întotdeauna îndreptându-te spre sfârşit”. Noi oamenii avem fiecare propriul nostru cântec, propria identitate şi propria sonoritate a cântecelor noastre.

-Unde a scris Paler?

-          Într-un volum intitulat „Viaţa pe un peron”. Şi tot acolo, în acelaşi context el mai adăuga şi aceste cuvinte: „Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica…”

-           

-