"Este un text faimos. Aparţine unui om din Lisa Făgăraşului pe care am fost surprins să îl descopăr extraordinar de realist, de sceptic şi totodată învăluit de iubire. Într-un veac în care creştinii nu mai pot iubi, într-o lume în care Filocalia a ajuns motiv de habotnicie, iar Biblia carte de "legiuiri" pentru închisoarea eternă , cred că Octavian Paler mai are totuşi ceva de spus lumii. Poate şi numai pentru faptul că mai are curajul sincerităţii. Un dar, de ce să nu recunoaştem, de mult pierdut de cei mai mulţi dintre noi.
Citind acest articol gândul mai ales la lucrurile iremediabile pe care le pierdem în fiecare zi. La zilele pierdute în care moartea ne apare ca o prietenă destoinică şi vrednică de a fi credibilă. Luându-ne bucuria vieţii, puterea de a mai iubi şi de a fi noi înşine. Şi poate de aceea ne temem de Judecata lui Hristos. Pentru că nu am fost destul de convingători şi profunzi în speranţele noastre. Mizând prea mult pe pământ şi uitând cerul, sau pierzându-ne prea uşor printre sfinţi. Nu vă spun ce este frumos la Paler, căci v-aş sugruma tot farmecul lecturii de mai jos. Deci, citiţi..." (Părintele Cătălin 2012)
„La judecata de apoi se vor cântări numai lacrimile.”
Cad peste o frază a lui Cioran: „La judecata de apoi se vor cântări numai lacrimile.” În acest caz, ce mă fac eu? N-am plâns niciodată! Nici la moartea tatei, nici la moartea mamei. Am vrut să plâng, dar n-am reușit. Și m-am detestat pentru asta. De ce suferința mea nu s-a putut manifesta și prin plâns, nu înțeleg nici azi. Nu pot invoca nici scuza că aș fi un „bărbat puternic”. Să fie de vină un instinct egoist care nu mi-a permis să ating starea unde omul izbucnește în lacrimi? Neplacută întrebare. Și nu am un răspuns.
Când plângem, ne simtim frustrați ori copleșiti de o situație. A plânge în public, poate fi, dintr-un punct de vedere, manifestarea unei slăbiciuni, iar Maestrul detesta să fie compătimit, ori privit ca un om slab, ardelean pur-sânge fiind, păstrându-și rațiunea în toate situațiile vieții. Dar asta nu a însemnat că a simțit mai puțin decât alții, în ai căror ochi am putut vedea sclipirea unei lacrimi. Domnia-sa a plâns destul în cărțile sale.
Dar eu ma intreb, de ce sa suferim? De ce sa nu ne oprim a suferi pentru toate cele? Parintii cand ne mor, ei nu trebuie plansi, caci ii inecam cu lacrimile noastre, ei au plecat intr-un loc mai bun, de ce sa nu ne bucuram pentru ei? Moartea este o izbavire, de la o anumita varsta, iar daca am avut fericirea de a trai multi ani alaturi de parintii nostri, mai bine sa-i multumim Domnului pentru un asa minunat dar, decat sa incepem sa suferim pentru ca nu ne place ce ne trimite viata, Creatorul ei! De fapt, cand ne mor parintii, ne plangem pe noi, ca am ramas fara ei, iar nicidecum nu ii plangem pe ei, care au plecat intr-un loc mai bun; caci cu siguranta cu totii se duc intr-un loc mai bun!
Ne lamentam, si ne tanguim pentru tot ce vedem, auzim, si pentru tot ce traim si nu ne este pe plac! Dar daca am inceta sa ne mai plangem, poate am gasi energia necesara actiunii, aceea de a ne schimba fiecare pe noi insine, si picatura cu picatura umplem un ocean de bunatate, de iubire, si de ganduri bune, calde, si pasnice. Cu carcoteli si lamentari si suferinte – ca nu ne iese ceva asa cum vrem noi, precum dorintele ne-au fost mai inainte – nu ajungem nicaieri, decat si la mai multe nemultumiri. Cel mai recent si elocvent exemplu este Serban Huidu, care si-a facut-o cu gura lui, cu gandul lui, si nu exista dovada mai clara, ca tot ce gandim si toate cuvintele pe care le spunem, se supun legii bumerangului: se intorc la noi cu putere insutita, si ne darama vietile.
Sa incepem dar, cu noi insine, si sa ne pazim gandul si inima curate fata de toti, si toate. Iar suferinta, sa le-o lasam celor care nu mai prididesc sa isi doreasca tot felul de lucruri, iar si iar, atasandu-se de dorinte intr-atat de mult, incat suferinta provocata de ele nu se va sfarsi niciodata pentru ei, nici macar dincolo de mormant.
La judecata de apoi ni se vor cantari poate, numai lacrimile, dar sunt lacrimi intre lacrimi, si poti plange, chiar si fara sa versi macar o singura lacrima…aidoma lui Octavian Paler.
Filed under: comentarii si citate
