Nu am mai scris poezii de câteva zile. Acum a venit ora poeziilor. Să ne rugăm prin poezie. Să cunoaştem pridvorul raiului şi a cuvântului înveşmântat de gând bun. Scriu şi caut o lacrimă pe icoană. Pe obrazul Măicuţei sunt însă atât de multe. Multe, tot mai multe. Ca şi aceste poeme pe care le-am scris şi care au partea lor de iubire sau dorul pentru tot ce este sfânt.
Nu ştiu dacă mai citiţi poezii. Poate nu mai aveţi loc de ele. Cine ştie...
Noaptea însă cuvintele devin îngeri şi aşa se lasă duse pe perna fiecărui suflet. Acolo unde mila seamănă cu visarea. Şi de aici dulcele somn al copiilor curaţi.
Mi-e dor de copilărie. Şi de oamenii care nu se sfârşeau în patimi, în minciuni, în durere. Mi-e dor de cei care ne spuneau că lumea este mai frumoasă noaptea şi în zilele de sărăbătoare. Atunci când fiecare creştin mai cântă şi mai vorbeşte frumos. Mi-e dor de liturghiile în care cei ce se iubeau se strângeau lângă acelaşi potir spre a-şi simţi împreună iubirea. Iubirea şi Iubitul. Pe Domnul Hristos. Pacea şi bucuria vieţii noastre.
E târziu. Stelele par lacrimi răstignite. Îngerii au chip de copil, iar Maica Domnului mă atinge pe mână. Ce mână caldă! Doamne, cât de aproape pare cerul...
Pe blogul de poezie, dacă veţi întra veţi citi ceea ce am scris...
Rugăciune
Dă-mi Doamne
lacrimi, milă, curaj şi dăruire,
Să plâng pe-acel
ce-şi pierde iubirea de frumos,
Şi dacă nu se
poate mai lasă-mi o rănire,
Să înţeleagă
lumea că te-am dorit duios.
Dă-mi Doamne
înţelepciune să pot vedea în toate,
Atât cât este
bine, nu altceva mai mult,
Şi dacă nu
ajunge, şi dacă nu se poate,
Trimite-mi doar
pustiul să pot să te ascult
Dă-mi Doamne
înger harnic, să-mi spună o poveste,
Precum a fost
odată, când tu erai cu noi,
Şi dacă nu se
poate trimite-mi doar o veste,
Că raiul mă
aşteaptă curat, în haine noi.
Dă-mi Doamne
împăcarea cu cei ce mă frământă,
Cu vorbele lor
grele şi fără rugăciuni,
Şi dacă nu se
poate, să-mi laşi o cruce sfântă,
Să vadă cum din
lacrimi se nasc numai minuni.
