CAIETELE DE VACANŢĂ: DE LA PRIETENII SLĂBĂNOGULUI LA SINGURĂTATEA VENEŢIEI!

   De două mii de ani auzim cuvântul: Îndrăzneşte fiule, şi unii încă se fac a nu pricepe semnificaţia acestui cuvânt. Când Mântuitorul îi spunea aceste vorbe slăbănogului din Capernaum,  el vedea mai ales credinţa prietenilor săi care „l-au adus” zăcând pe pat. Şi de atunci mă gândesc foarte mult la prieteniile şi iluziile mele. Mi-e însă tare teamă să mă gândesc la moarte, dar mai ales la o boală grea, cum ar fi paralizia. Atunci când nu mai ai putinţa de a te mişca şi când ai nevoie absolută de prieteni. Pentru că, nu ştiu cine ar putea să-şi asume până la capăt fiinţa mea, slăbiciunile şi neputineţe mele.

O să-mi spuneţi  că Dumnezeu. Mulţumesc. Ştiu lucrul acesta şi nu mă îndoiesc de realismul lui. Dar mai e ceva…

  Mă gândeam chiar azi dimineaţă, că uneori în viaţă ne facem prietenii atât de ieftine şi oarecum după ureche. Cu cine se nimereşte. După împrejurări mai mult sau mai puţin interesante. La grămadă, cu entuziasm şi fără a ne întreba cine sunt ei. Că asemenea începutului de dragoste, prietenia se leagă repejor, dintr-o bătaie a inimii şi are la rândul ei partea proprie de orbire. Dovadă că, după ce şi-au consumat „surprizele”, prietenii şi îndrăgostiţii se despart, uneori fără o vorbă, alteori în vorbe grele,  sau în lovituri înveninate şi nu arareori în tribunal.

Deci, ce oare ne lipseşte ca să găsim prieteni adevăraţi? Hai să încercăm să spunem că:

Dezinteresul

Iubirea şi prietenia trebuie să fie întotdeauna dezinteresate. Nu te uiţi la situaţia materială a celui cu care vrei să te însoţeşti şi uneori nici la calităţile lui. Marile eşecuri ale iubirii sunt din pricina prejudecăţilor. Mai mereu există un filtru de recunoaştere a prietenilor posibili sau un interes. Avem pretenţii exagerate. Şi la prietenie, şi la căsnicie, şi la tabieturile noastre de fiecare zi. Vrem să tragem mai mereu lozul cel mare, să ne facem viaţa comodă şi niciodată nu ne mulţumim cu ceva puţin.

Obişnuinţa

Trebuie să ne obişnuim cu prietenii şi să-i luăm aşa cum sunt. Fără a încerca a le corecta în forţă slăbiciunile. Cred că iubirea înseamnă a te resemna şi a preţui un om aşa cum este el. Prieteniile şi dragostea se schimbă în momentul în care încerci să-l modelezi pe cel de lângă tine după calapodul tău. Din acel moment totul devine altfel, nemai fiind ca la începuturi, când tu te bucurai doar de existenţa unui om pe lângă tine. De fapt, acest lucru se uită foarte repede. Materialul, interesul şi egoismul încep să-şi spună treptat cuvântul şi să-şi impună punctul de vedere.

Lipsa de judecată

Am văzut oameni care nu au avut o legătură puternică cu religiozitatea şi care în momente de grea încercare pentru aproapele lor au fost totuşi prezenţi ca nişte sfinţi. Am văzut „drepţi” care în sila lor faţă de păcătos au repudiat şi păcatul şi păcătosul. Am înţeles atunci şi mai bine parabola samarineanului milostiv. Doar cel „necredincios” a avut milă.

Lipsa laudelor

Într-o prietenie nu ai voie să te impui cu faptele tale şi să-ţi frustrezi aproapele. Adică să nu dai lecţii moraliste, chiar dacă tu ai mai multă virtute. Un om smerit este mai folositor de o mie de ori.  Într-o iubire e mai bine să asculţi şi să te bucuri de tot ceea ce celălalt îţi descoperă. Indiferent de principiile şi morfologiile tale. Nimănui nu-i place să fie corectat. Nici un om, de când e lumea şi pământul, nu se bucură de critici. Pentru că, există în noi un duh al inoportunităţii. Şi aşa ne simţim singuri, grei, neinteresanţi. Fără să ne-o spună nimeni suntem cei răi, nerealizaţi, vicioşi şi plini de slăbiciuni. Şi cu atât mai greu îţi cade atunci când cineva îţi confirmă căderea. Pentru că, rolul aproapelui este de a te cerceta şi a se bucura de tine aşa cum eşti. Atunci îţi pare o adevărată minune că cineva te poate vedea astfel. Şi din acel moment faci totul ca să nu-l dezamăgeşti. Vorba dulce, mult aduce... Iar sfinţii, nici măcar ei nu au corectat lumea prin vorbe, ci totdeauna prin iubire, tăcere şi rugăciune. Sau poate prin lacrimi.

Singurătatea Veneţiei

  Dacă scoatem din viaţă prietenia şi iubirea, viaţa devine foarte banală. Un imperios drum spre moarte. Fiind în Italia, mi-e destul de ciudat să meditez la firescul acestei evanghelii. Am revenit în Veneţia pentru câteva ore şi am avut ciudata impresie că gondolele alunecă pe canalele oraşului ca un suspin. Nu m-a impresionat cu nimic numărul mare de vizitatori, în felul lor exuberanţi şi boemi. Cred însă că cei mai mulţi sunt lipsiţi de iubire şi de prietenie. Că însăşi drumul lor până la Veneţia este numai o rătăcire, că însăşi plimbarea cu gondola e un vis de iubire neîmplinit şi o încercare disperată de a-şi spune că viaţa mai poate fi frumoasă.

  Venind aici ei visează ceva mai mult. Nu ştiu exact ce. O mână care să le dezmierde faţa în nopţi de singurătate, un surâs care să le spună că lacrimile nu sunt niciodată frumoase ( cu excepţia celor ce aparţin sfinţilor) sau un orologiu care să le spună că timpul nu trece şi mereu acelaşi? Aşa ca orologiul tăcut de la Biserica San Marco. Poate. În orice caz, omul e mereu în căutarea prieteniei şi a iubirii adevărate. Şi cred că niciodată nu poate trăi fără ideea de a fi iubit şi acceptat de prieteni. Chiar lipsindu-i iubirea şi prietenii...

  Da, Veneţia îmi pare o fată bătrână, căreia, deşi nu i s-au împuţinat curtezanii, totuşi nu mai are voioşia de altădată şi exuberanţa necesară fiinţării dragostei. E uzată de atâtea iluzii. Poate prea lovită de vreme şi de războaie, ca să-şi mai poată reinventa exuberanţa. S-a maturizat în suferinţe şi acum îi este foarte greu ca să mai zâmbească în faţa celor ce vin. Timpul a pătat zidurile, a înverzit statuile şi a coclit aurul leilor veneţieni. I-a mărit demnitatea, dar în acelaşi timp şi vanitatea. I-a furat tinereţea, descătuşindu-i zădărnicia. A maturizat-o profund, vitregindu-i sentimentele. Pare o leoaică bătrână de la grădina zoologică, ce stă toropită sub faţa soarelui, fiind mulţumită cu limitele sale, cu timpul său trecut, cu lanţurile şi privind în acelaşi timp oarecum descumpănită, mirată şi plictisită de bucuria celor ce vin. Ca şi când ea nu ar fi avut fericire niciodată. Veneţia cea plină de vizitatori şi lipsită de prieteni. Veneţia, cea care sute de ani a îndrăznit să rostească lecţii de civilizaţie, iar acum îşi priveşte în oglinzi faţa îmbătrânită. Veneţia care pierzându-şi gloria, mai are un singur aliat: poezia. Pentru că, în acest loc mii de poeţi, de tineri, de oameni, încă visează să mai spună ceva frumos şi ce nu s-a spus niciodată.  Şi, poate tocmai de aceea, Veneţia se va reinventa cândva, devenind acea fată frumoasă veselă şi plină de ospeţie care-şi acceptă rostul de a fi gazda marilor proiecte de prietenie şi iubire.

  La fel şi în prietenie. Vremea prieteniilor e uneori scurtă şi alteori lungă. Totul depinde de lipsa vanităţii, de răbdare, de curajul de a nu forţa prietenia şi atenţia celorlalţi, de jertfelnicie şi de acceptarea celui de lângă tine. Aşa cum este el. Mai sănătos sau mai bolnav. Căutându-i leacul vindecării cu bunătate şi cu propriul tău exemplu de dăruire. Mă întreb retoric la finalul acestei corespondenţe, oare ce ar fi fost dacă cei de lângă paraliticul de la Capernaum ar fi zis atunci în felul următor: Ce ne interesează un om bolnav, haideţi mai bine să îi ajutăm pe cei sănătoşi! Chiar, ce ar fi fost?