Ceietele de vacanţă: De la răbdare la modul cum se poate aduce linişte în viaţa a doi oameni!

Telefonul m-a luat prin surprindere la prima oră. Era Părintele Cr. m-a invitat la o scurtă plimbare pe malul Adriaticii, propunându-mi  de asemenea ca şi mâine să fim împreună la sărbătoarea Sfântul Ilie. Pe malul mării,  era destul de puţină lume. Dar marea îşi făcea obişnuita siestă: Valuri spumegânde, soare sfidător şi bărci ce se mişcau alene în apropierea malului. M-am simţit dator să întreb:

-          Cum aşa?

-          Concediile încep abia peste câteva zile. Lumea munceşte aici. Nu ştiu dacă aţi văzut părinte că femeile italiene sunt foarte practice. Nu stau toată ziua la pierdut de vreme.

-          Le observ mai toată ziua mergând cu bicicleta la cumpărături. Sute şi sute de biciclete cu gospodine. Parcă trăim timpuri iluzorice, de acum 30-40 de ani când era o mândrie să spui că eşti gospodină.

-          Încă nu venise timpul emancipării. Dar vreau să vă spun că emanciparea nu aparţine nobililor şi oamenilor cu caracter. De la noi din sat, de lângă Cluj, au plecat multe fete la oraş sau în străinătate. Cu gândul de a se emancipa. Au revenit după ani foarte schimbate. Nu mai ştiu să salute, sunt îmbrăcate la modă, dar fără onestitate.

-          Cred că şi-au pierdut măsura. cum spunea ieri Padre Ugo.

-          Sunt victime de cele mai multe ori sigure pentru ipocrizia seducătorului italian. Se uită la un euro în plus. Vor să-şi facă o situaţie. Nu se mai îndrăgostesc, dar îşi spun că e dragoste. În fapt, o femeie e foarte bine motivată în tot ceea ce face.

-          Nu e un discurs puţin prea „bărbătesc”?

-          Nu, femeile nu visează. Sunt practice şi au ţinută materialistă. Nu poţi explica cum atâtea femei românce s-au căsătorit cu arabi, cu negrii, cu italieni şi spanioli. Amestecând sângele sfânt al neamului, tradiţiile, etc.

-          Dar... Mă rog eu cred că româncele sunt femei cu calităţi. Femeile italience?

-          Ştiu cum să se poarte. Nu sunt supraponderale, pentru că mintea lor lucrează. Şi să nu crezi că investesc foarte mult în modă excentrică.

-          E o pacoste moda asta.

-          Cred că e mai mult exagerată de reviste. Se face reclamă unor „dive” şi lumea crede că asta e toată Italia. Da, au şi italienii extremele lor. Oamenii ori se îngrijesc foarte tare de pielea lor, ori trec în cealaltă extremă. Dar, nici a te lăsa baltă nu e bine. A uita că totuşi încă mai eşti viu.

-          Cum fac multe femei de la noi?

-          Aţi văzut cum se poartă şi în biserică. Exagerează în „smerenie”, vor să arate că numai aşa se pot purta, că au stil duhovnicesc. Ceva nu e în regulă, pentru că dacă le zici ceva imediat „sar” cu gura. Dar, ele cred în „smerenia” lor. Nici nu mai au atenţie cu faţa lor. Le place să pară „îmbătrânite” şi să se creadă că sunt „serioase”. Uită de lucruri practice cum făceau fariseii. Mântuitorul îi mustra: „Când posteşti spală şi unge faţa ta”. Adică, arată zâmbet, lumină. Mai ales dacă ai o faţă frumoasă. Că Dumnezeu când te-a făcut frumos a ştiut de ce te face. Ca să trimiţi şi altora zâmbetul şi lumina ta.

-          Cred că vor ca să pui eticheta pe ele şi să spui: Iată o femeie smerită. Dacă le zici altceva şi le dai un sfat mai moderat îţi răspund: Da, ce e bine să port fustă scurtă!…

-          Sunt sigur că cele care zic aşa, şi în lume au avut o viaţă extremă. Nu au avut nici acolo moderaţie. Ele nu înţeleg că de fapt nu asta le ceri. Doamne fereşte, să porţi fustă scurtă. Sunt şi aşa prea multe sminteli.  Dar, fi mai deschis spre ce e frumos. Odată trăieşti şi cu trupul.

-          Păcat că nu înţeleg.

-          Şi, trecând nişte ani, crezând că e timp acum de a fi foarte serioase, încep să se dea de cealaltă parte, că totul e cădere, că totul e păcat, că totul e rău în lumea asta, că e totul dereglat.

-          Nu cumva s-a dereglat ceva în psihicul lor?

-          Da, asta e. Dar cine să recunoască asta. Ele dacă se roagă spun că sunt pe drumul cel bun şi ceilalţi sunt în „iad”. Nu e chiar aşa…

-          Hai să le lăsăm în pace. E mai înţelept. Cine ştie ce ar gândi despre noi. Dacă ne-ar citi, ne-ar spune că ne-am pierdut „harul”. O concluzie?
-       Păcat că oamenii nu au căi de mijloc. Păcat că nu iubesc mai puternic.

-          Că trec prea repede la cealaltă extremă. De la "modă" la lipsă de orice "gust" Dar vezi, nu au stil, nu au cale de mijloc, nu au nici gusturi. Amestecă totul în culori fie violente, fie exagerat de serioase.

-          Şi îmbătrânesc repede. Nu vor să lupte cu moartea, cu bolile, cu bătrâneţea.

-          Se plafonează.

-          Vedeţi, aici se face mult sport.

-          Cum am scris în ultima carte.

-          Da, nu am citit ce aţi scris. Se face sport curat, se iese la munte, la mare, nu la saloane solare.  Multă vreme în natură.Şi cu măsură.

-          Rămâne tinereţea în suflet. Rămâne bucuria de a te bucura de cele ce te înconjoară.

-          Păi astfel îmbătrânim, ne lărgim corpul, ne vin complicaţiile. Stând, mergând numai cu autoturismul, vorbind la telefon. Hai să vă spun cum îşi fac femeile italiene bărbaţii fericiţi...

-          Cum?

-          Îi tratează ca pe nişte copii. După ce vin de la biserică nu se apucă imediat că să le dea lecţii de moralism, să le predice despre viaţa perfectă sau să îi acuze că de ce nu au fost cu ele la slujbă. Ele ştiu că bărbatul e un om mult mai pragmatic. 

-          Dar ce fac?

-          Vorbesc frumos. Se comportă normal. Sunt tandre şi pline de echilibru. Şi dacă au ceva important niciodată nu discută în casă. 

-          Ceva de genul: „Acum, trebuie să vorbim!”- pregătind o serie de învinuiri.

-          Exact, pentru că ele au învăţat că bărbatul e mai dificil decât un copil. E un copil. Trebuie să îi iei dulce. Să-i faci surprize.  Nu te apuci de "lucruri serioase" în fiecare zi că înebuneşti. Dacă vrei să-i spui ceva important nu o faci ca la poliţie. Trebuie să-l pregăteşti psihic ca să ajungi la lucruri importante. Să asiguri o ambianţă delicată.

-          Cum fac psihiatrii. Ei stau la birou şi pe tine te invită să stai relaxat pe o canapea. Ambianţa contează mult. Aşa "se prinde" şi vorba mai bine

-       Deci?

-          Îşi invită soţul sau prietenul la o cină în doi. Nu neapărat romantică. Dar intimă şi plăcută. Undeva în oraş, sau pleacă la munte. Undeva, unde sunt doar ei doi. Şi acolo se simt liberi de orice determinare. Din mijlocul valurilor nu te apuci să te cerţi că de ce nu ai luat colac de salvare. Trebuie să te detaşezi. Acolo, departe, poţi discuta în pace. Şi Dumnezeu e mai mult acolo cu tine.

-          Acolo se iau decizii.

-          Acolo se ating puncte esenţiale. Dar şi acolo ei vorbesc "în limite". Nu imediat cum au ajuns " hai acum să-ţi spun cine eşti". Nu! Totul e gradat. Încet, ca la operaţie. Noi nu mai avem psihicul celor de acum 30 de ani. Suntem slabi şi izbucnim. Şi nu poveştile rezolvă problemele din cuplu. Dragostea le rezolvă. Să se vadă dragostea în fapte. Şi, chiar dacă acolo, "departe" de casă, ei nu ating punctele problematice, cel puţin acolo, femeile arată că ele au dragoste şi atenţie sporită. Că sunt ceea ce vor bărbaţii ca să fie. Oceane de iubire.  Nu se sare din uşa apartamentului „la bătaie” cum intră omul în casă. Nu se ridică vocea. Se aleg cuvintele. Italienii erau şi ei foarte guralivi, dar civilizaţia ultimilor ani i-a învăţat ce înseamnă respectul de sine, de partener. Faţă de cei din bloc, faţă de vecini… Nu te cerţi numai când ai tu poftă şi nu te mai interesează cu cine convieţuieşti.

-          Interesante metode de a iubi.

-          Sunt practice. Aici viaţa înseamnă viaţă. Fiecare clipă pierdută e un drum spre moarte. De ce să te apuci să „dezgropi morţii” când tu vrei să iubeşti. Ce rost are să te mai apuci să faci sociologia slăbiciunilor umane. Viaţa trece şi se pierde ocazia de a iubi.

-          Deci, mai bine ieşi undeva şi îngropi „securea războiului”. Îi faci în ciudă la „cel viclean”.

La ora 16 am ajuns din nou la racla Sfântului Anton.

-          Sunt plăcute şi necesare astfel de conversaţii. Femeia e cea care i-a iniţiativa, chiar şi în cazul în care constată că soţul nu mai are ochi pentru ea. E răbdătoare şi calculată. Nu face scandal. Se comportă ca şi cum nu ar fi nimic, dar se roagă mult la biserică. Aici se dau multe rugăciuni pentru „norocul casei”. Mă rog, e termenul lor. Femeile se duc la cumpărături, cresc copiii, caută metode de a-şi recâştiga soţul. Ştiu când să fie umane, atente, pline de gingăşie. Îi cred pe bărbaţi nişte copii şi atâta tot.

-          Sunt fidele.

-          Nu prea vezi femei care să se uite lung după bărbaţi. Aşa cum fac aici bărbaţii italieni. Femeile nu se prea căsătoresc în afara tradiţiei, mai ales cu străini, nu. Sunt bisericoase, au ţinută şi de aici putem vorbi de o anumită eleganţă. Merg elegant până şi pe bicicletă. Nu au nici atâtea orgolii. Cum te-a supărat bărbatul, gata, despărţire. Că orgoliul tău nu mai poate suporta...

-          Îşi iubesc bărbaţii? Pentru că, eu cred totuşi că iubirea e aceeaşi pretutindeni în lume. Şi, eu cred mai mult în renaşterea femeii românce. O respect mult, indiferent de exemplele negative din prezent. Femeile iubesc mult.

-          Foarte mult. Ei, toată lumea iubeşte. Dar aici e mai multă aşezare. Italiencele iubesc şi ele cu pasiune, dar nu cu disperare. Rata sinuciderilor la femei e foarte mică în Italia. Şi a celor ce au boli psihice. În general, ştiu ce vor.

-          Se roagă foarte mult la sfinţi.

-          Mai ales la Sfântul Anton. Pe bicicletă, în timp ce fac zilnic piaţa rostesc rugăciuni în gând. Sunt puţin şi mândre. Dar, dedicate celor pe care îi iubesc.

-          Să public ceea ce am vorbit?

-          Nu e nici o problemă. Noi preoţii trebuie să vorbim mereu despre astfel de probleme, să vedem cum e şi la alţii, peste tot în lumea asta. Nu le ştim nici noi pe toate, dar trebuie să avem o mare deschidere. Minte sănătoasă în trup sănătos, cum spuneau latinii.  Eu le sfătuiesc pe românce să ia exemplu şi de la femeile italience. Mai multă răbdare, nu atâta pasiune. Şi să nu-şi certe soţii, mai ales când au probleme. Să se roage pentru întoarcerea lor, să fie tandre cu ei şi pline de cuvinte frumoase. Dacă îi iubesc ce rost are să facă altfel? Mai bine curaj. Să fie cu iniţiative pline de iubire. Se vor întoarce. Doar sunt nişte copii...
- Şi dacă nu vor înţelege toţi dialogul?
- Înseamnă că nu sunt sinceri şi asta e. E dreptul lor. Eu măcar am fost sincer. Recunosc, că sunt şi moduri mai superioare de viaţă. De exemplu călugăria. Dar dacă vrei să fi călugăr, acolo e bine să te duci şi să faci treaba aceea forte bine. Deşi, şi călugării sunt oameni îngrijiţi şi moderaţi.

-          Bine, am înţeles, ce facem acum?

-          Mergem la Sfântul Anton! Mâine e Sfântul Ilie şi vom fi împreună. Dar, să mergem să-l salutăm pe sfânt şi să ne rugăm pentru ca oamenii să găsească calea iubirii. Singura cale dreaptă...

-          Mergem!