Am fost ieri la Treviso şi azi la Verona. Despre Verona şi iluziile iubirii infinite am
mai scris. Uneori lăsându-mă dus de suspinul dramei lui Shakespeare, alteori
pur şi simplu realist. Mai ales că, dincolo de spectacolul magnific al
străduţelor sale, nu am întâlnit nici o urmă de iubire. Doar sentimentalism
ieftin şi de tarabă, care exploatează mitul unei aşa zise „iubiri
absolute”. Verona rămâne însă o fată
frumoasă şi misterioasă, căreia îi place să se deosebească de tot ceea ce este
nou şi imediat, dar nicidecum o poveste de dragoste „cum nu a fost şi nu e”…
TREVISO ORAŞUL MELANCOLIEI
La Treviso am avut revelaţia unei lumi pline
de melancolie. Lăsând la o parte cadrul oficial al deplasării, am fost invitat
să ies câteva ore pe străzile oraşului. Mărturisesc că am acceptat
invitaţia prietenilor mei cu destulă reţinre. Poate doar faptul că, era o zi
toridă de vară, existând deci şi imposibilitatea de a întâlni prea multă lume,
m-a scos preţ de aproape două ore pe faleza acestui blând oraş. La ora amiezii
duminicale, aşa cum mi-am dorit, nici ţipenie de trecători. Un râu, numit Sile, străbătea în mod
paşnic centrul oraşului. De o parte şi de alta a râului un decor mirific. Apa
părea de un verde aprins, iar palmierii se amestecau cu frunzele de magnolii,
într-o revărsare naturală încredibilă şi plină de frumos.
Am simţit ocrotirea cerului. Părea că Sfântul Anton se plimbă agale,
alături de mine. Aş fi vrut să-i vorbesc, dar în acelaşi timp aş fi simţit că
i-aş fi împietat prietenia. Da... Ce frumoase sunt prieteniile misticilor. Mereu
tăcute şi mereu pline de dumnezeire. Nici un of melancolic, nici un minut de
regret. Totul părea simplu şi necomplicat. Aşa cum stă şi Hristos în inima
noastră. Ca un prunc sfios şi dornic să ne înflăcăreze de iubire. El, pruncul pe care braţele sfântului îl poartă cu atâta discreţie...
SĂRĂBĂTORILE LUMEŞTI ŞI SFIALA SUFLETULUI
La polul opus aşa cum v-am spus stau sărbătorile acestei lumi.
Carnavalurile care au întotdeauna ceva sinistru şi denaturat. Dintotdeauna m-am
simţit „descoperit” în faţa lumii. Agresat de ochiul şi curiozităţile sale. De
modul în care această lume îţi confiscă tot ceea ce ai mai sfânt: viaţa,
intimitatea, credinţa. Paradoxal, puţini o să mă creadă, dar niciodată nu m-am
simţit împlinit între oameni. Sărăbătorile lumeşti, ocaziile de veselie
lumească, ieşirile „în grup”, momentele comunitare m-au deprimat mai întotdeauna.
În ele m-am simţit singur şi neputincios. Cu tot felul meu de a face faţa la
situaţii, de a stimula oarecum admiraţia oamenilor. Cu cât am fost mai mult o
persoană publică, cu atât mai mult mi-am pierdut intimitatea, firescul,
luciditatea şi mi-am denaturat toate trăirile.
Această duminică însă şi rugăciunile intense către Sfântul Anton, mă aduc în
situaţia de a concluziona că omul social de astăzi nu este decât o caricatură a
celui etern. Că suntem atât de tragici, de ieftini, de goi,mai ales atunci când ne adunăm unii cu
alţii, pe la diverse ocazii, aşa încât mă întreb tot mai mult dacă nu cumva viaţa aceasta este
totuşi un vis.
Şi aş vrea să vă mai spun ceva. E o mărturisire sinceră. Nu am înţeles niciodată paranoia
semenilor mei, care pe măsură ce ies în lume, vor tot mai mult să trăiască
dincolo de ei. Cred că în spatele
acestor „feste” stă lipsa de dragoste care există pe acest pământ. Omul şi-a
distrus cu bună ştiinţă intimităţiile şi trăieşte în extremităţi. Nevoia de a
se asocia „la bucurie” în piaţa centrală a unui mare oraş, estede fapt o fugă
de dragoste şi de singurătate. Deşi, astfel de sărbători nu fac decât să
adâncească singurătatea fiecăruia.
IUBIREA ŞI UNICUL EI FEL DE A PUTEA EXISTA
Iubirea. Da iubirea, nu aparţine numai sfinţilor. E inutil să ţin acum o
lecţie de teologie. Iubirea aparţine celor ce ştiu să primească totul ca de la
Dumnezeu. Să-şi regăsească identitatea prin descoperirea adâncului sufletesc. Mă
gândesc că însăşi sfinţii nu ar fi ales niciodată pustiul dacă şi-ar fi
consumat altfel dragostea. Poate că şi ei în viaţa lumească, de dinaintea
convertirii, au abuzat de ieşirile în societate. Şi astfel, s-au simţit
invadaţi de mitocănia lumii. Pentru că, odată ce te faci „frate” cu lumea vei
fi confiscat în totalitate de ea. Îţi vei pierde liniştea, cuvintele frumoase,
gândurile curate şi te vei simţi prizonierul stângăciilor „aproapelui”.Festele,
carnavalurile, şi toate aceste moduri de a trăi bucuria „la grămadă” sunt
incendiul final al iubirii. O ieşire din fire sau o supralicitare stridentă a
propriei noastre vieţi.
Mi-e greu să cred că oamenii au găsit secretul fericirii. Iubirea şi
prietenia se pierd atunci când îşi pierd comoara intimităţii. Când nopţile
devin zile şi zilele nopţi. Când totul e „la vedere” aşa cum trăieşte această
lume. Am văzut şi în Italia acelaşi mod excentric de a te face că trăieşti, de
a te bucura „la normă”, de a ieşi de dragul ieşirilor. Oameni care au pierdut
melancolia şi spiritul sacru al rugăciunii. Cei mai mulţi râd strident şi
vorbesc mult. Psihiatrii arată că cei ce se exprimă forţat, prin râs, prin
ceartă, prin exprimarea propriilor capacităţi sunt de fapt nişte oameni egoişti
şi trişti. Iar un om trist este un om pe care nu are cine să-l iubească. Un fel
de stâlp de singurătate, care se străduieşte să-şi văruiască aparenţele, spre a
se înşela în primul rând pe sine. De altfel, astfel de oameni sunt extrem de
previzibili. Fie sunt obsedaţi de comuniune, fie sunt în luptă permanentă cu
tot ceea ce înseamnă comuniune. Iau de „bun” tot ce nu este bun, şi au tentaţia
de a crede că e „rău” tot ceea ce nu este rău. Şi în felul acesta îşi resping
propria dragoste. Dealtfel aici e explicaţia eşecurilor de amiciţie. Când totul
e expus, viaţa, sentimentele, interiorul, totul devine previzibil şi supus
stricăciunii. Astfel de singuratici, plângându-şi de milă sunt artizanii
lucrurilor de suprafaţă. Pentru ei, iubirea, lumea, Dumnezeu, păcatul este unul
şi acelaşi lucru. Pe toate le trăiesc „la vedere” şi nimic în interior.
HRISTOS ŞI LECŢIA SA DE IUBIRE
Hristos nu condamnă dragostea, ci expunerea ei rebelă. Păcatul înseamnă
exhibare, sau modul grossier prin care vrei să faci lucruri bune. Nu vedeţi că, astăzi totul începe în interior şi se termină în „gura lumii”. Că sentimentele
noastre sunt prea mult dependente de ideile altora. Că un turist dacă vine lângă un loc
minunat, în loc să îi contemple esenţialul, se repede să-şi facă zeci de
fotografii. Pentru a se lăuda acasă cu „performanţele” sale. De fapt cu vanităţile sale. (poate că şi de aceea m-am simţit obligat să fac cât mai
puţine fotografii şi să nu vă încarc memoria cu prea multe) Modul în care îţi
asumi”viaţa” doar de ochii lumii şi niciodată în adânc.
Cer iertare tuturor celor ce iubesc sau au iubit vreodată, dar cred că mulţi
se înşală spunând că au trăit acest sentiment la cote înalte. Şi dacă totuşi
l-au avut, ei nu au reuşit să-l păstreze, tocmai pentru că şi-au dorit iubirea
epatată şi pusă pe masa târgului social. Iar iubirile epatate sunt din start
compromise. Nasc prejudecată, concurenţă şi în cele din urmă teamă. Teamă… Da,
teamă… Ce ciudat! Să te „temi” de persoana pe care zici că o iubeşti. Să te
„temi” de un prieten… Nu mai vorbesc de cei care nu ştiu ce vor, dar intră
continuu în relaţii imprudente. De cei care se afişează opulent cu persoana
„iubită” pe străzile oraşelor, ca şi cum ar fi deţinătorii cifrului de iubire.
O fac prost, o fac mult, o fac fără iubire. Din prost gust, din mândrie, din
dorinţa de a se minţi că totuşi sunt capabili ca să iubească.
Mă reîntorc la Hristos cel care ne rezolvă toate problemele de iubire şi de
prietenie. Iubind discret şi aducând soluţii discrete. Ne forţând timpul şi
simplitatea iubirii. Lăsând-o să curgă de la sine. Aşa ca râul din Treviso, pe
care stau parcă toate visele omenirii. Iar Sfântul Anton, vă pot spune că-mi
este tot mai drag, pentru că de fiecare dată când ajung lângă el mă stârneşte
spre lucruri frumoase, sfinte şi imposibile. Ca un frate. Cu o dragoste
discretă, miloasă şi plină de lacrimi. Mă aşteaptă, tace, mă iubeşte, mă iartă,
mă rabdă, mă înţelege, mă ajută să fiu eu însumi, mă priveşte milos şi mă
cheamă cu exuberanţă spre rai.
