Mi-aţi spus să vă mai scriu. Aţi insistat chiar. Marea majoritate. Şi acum sunt pus în dificultate. Ce să vă mai spun? Ca un bunic care seară de seară aduce nepoţilor alte şi alte poveşti de lumină. Poate că, n-am epuizat îndeajuns subiectul prieteniei şi al iubirii. Rana noastră cea de toate zilele. Nu ştiu ce să zic. Mda, cred că totuşi e bine să vă spun ce-am simţit în momentul în care scrutam din această fotografie panorama cea plină se sentimente blânde a oraşului Verona. Aşadar:
Iată un oraş care nu oboseşte să mă surprindă. Un fel de gând care se aruncă în mare şi descoperă continente de mult pierdute. Unii îi spun vis de iubire. Dar eu nu cred în vise. Mai degrabă în certitudini dumnezeieşti, mai ales că paşii lui Dumnezeu sunt pretutindeni pe pământ.
Peste tot oameni liniştiţi. Unii se plimbă agale şi ard în dorinţa de a-şi face viaţa mai frumoasă. Am ocolit intenţionat de această dată casa Julietei. La ce folos? Văd că şi alţii ocolesc această casă. Marea majoritate sunt însă trecuţi de prima tinereţe. Se ţin de mână şi îşi vorbesc cu calm. Doamne, ce frumos se pot iubi oamenii. Fără tatuaje, fără telefoane mobile moderne, fără contracte prematrimoniale ipocrite şi de circumstanţă. Fără frica "biciului" divin... Par foarte siguri pe paşii lor şi pe sentimentele ce le poartă în inimă, învingători în lupta cu "agitaţia" acestui veac. Da. Nu vă miraţi de ceea ce scriu. Nu aş putea să pun nici un "fulger" creştin pe iubirea lor. Dacă aş face acest lucru ar însemna să fiu ridicul şi invidios. Să folosesc moralismul creştin ca să-mi ascund frustrările. Cum mulţi o facem de cele mai multe ori... Iată, deci nişte oameni blânzi. Profită de fiecare oră, de fiecare pas spre a zâmbi şi a-şi demonstra reciproc entuziasmul în faţa vieţii. Ce mod frumos de a învinge răul. Nu prin resemnare, nu prin asceză urâcioasă, ci pur şi simplu prin simţire. Pentru că, altfel fiecare zi care ne trece e o zi care nu se mai întoarce, un tren spre moarte...
Şi oare, nu ne dăm seama că totuşi suntem oameni. Că în faţa Judecăţii de Apoi vor prima alte criterii decât cele pe care noi le credem mai mereu "urgente". Şi oare, ce suntem şi ce vrem de fapt noi oamenii? Un plictis insolent, o melancolie absurdă visând la nu ştiu ce lumi mai fericite, sau un dor stupid de a deveni îngeri? Deci, totuşi, cred că e bine să ne hotărâm odată pentru totdeauna ce dorim să fim, oameni sau îngeri? Iar, "iubirea, ţinută doar în mentaluri sociale, visată cu prea multe aripi de îngeri, pusă pe hârtii cu semnătură de la primărie, fără de Hristos şi sfârşindu-se eventual pe scările de la tribunal, cred nu are nici un sens. Şi, poate, că tocmai de aceea, oamenii care vin la Verona mai cred încă că nu a murit frumosul pe planetă. Iar deasupra lor până şi Hristos stă zâmbind. I-am văzut pe mulţi zâmbind şi m-am liniştit. Da, e bine. Nu vreau să fiu prea sentimental. Scriu cu bucuria de a-mi simţi în aceste zile sufletul extrem de liniştit. Bucurându-mă de bucuria altora. Şi întrebându-mă dacă ar mai putea exista vreo altă bucurie...
Verona e mai mult decât legenda Julietei. E încăpăţânarea omenirii de a crede că a mai rămas ceva frumos pe pământ. Că oricât de mult ne-ar aprinde moartea, suntem totuşi oameni doar atâta vrem cât rămânem oameni. Cu doruri, cu iluzii, cu gânduri, cu rugăciuni blânde, cu puterea de a ierta şi a trece mai departe... Şi mai ales de a ne bucura de bucuria altora... În concluzie, de aici de pe vârful piscurilor veroneze, constatând că sunt om, aduc şi eu în actualitate titlul unei cărţi minunate a lui Octavian Paler: "Oameni buni, rugaţi-vă să nu vă crească aripi!"
