CRIZA OAMENILOR DE ZĂPADĂ!

Mărturisire din frigul iernii

Mi se face părul măciucă. De parcă nu ajunge delirul politic şi social al României de astăzi. Sunt avertizat de propria conştiinţă ca oamenii de zăpadă ar fi pe cale de dispariţie, că nu mai sunt atâtea sănii ca altădată, că internetul a înlocuit vraja copilăriei, jocul şi bucuria.

  Mi-aduc aminte, când eram copil, la tot pasul vedeam copii cu sănii. Tata ne trăgea cu săniuţa. Până la magazin, până la biserică, până în parc. Apoi ore şi ore de joacă. Aveam timp de toate, de lecţii, de şcoală, de săniuş. Nu ne-a stingherit nimic în devenirea noastră, nici joaca, nici fulgii iernii, nici şoselele profund înzăpezite. Şi , ca un corolar al anomaliilor contemporane, copiii noştri nu mai suportă decât schiurile, pârtiile scumpe şi pasiunile luxoase...

   Ierni ca acestea au fost multe în copilărie. La fel de grele, cu restricţii de hrană şi de combustibil mult mai profunde, dar niciodată nu ne-am plâns. Nu am schimbat guverne, nu am stat ceasuri întregi pe canalele de ştiri ca să ne fie inoculată ideea că totul e apocaliptic, că iarna înseamnă moarte, boală şi altceva nimic…

Chiar acum îmi trece prin minte o idee ciudată, legată de propria noastră religiozitate. Mă gândesc la delirul nostru, la extremele noastre, la tot ceea ce văd şi nu înţeleg; la oamenii pe care îi văd în viaţa mea, în biserică, pe stradă, prin lacrimi. Ce ciudaţi pot fi uneori, chiar şi atunci când se roagă! Parcă văd doar judecata de apoi, pedeapsa divină şi frica pentru ziua de mâine. Par stingheri, par retraşi, par incapabili de bucurie. Şi mă gândesc la faptul că aceşti copii, care acum au uitat să zidească banalii oameni de zăpadă, vor ajunge mai mult decât atât, căci dincolo de joacă şi de bucurie, nu există decât depresie, criză şi moarte. Şi peste toate o iarnă tragică şi absolută.

Alba Iulia

Marţi 7 ianuarie

Joacă îngheţată

A fugit şi iarna din poveşti,

Nu mai au copiii timp de joacă,

Şi aud şi alte triste veşti,

N-ar mai fi nici oameni de zăpadă.

Stau uitate tainele de joc

Că prin fulgi putem să facem pace,

Dacă punem bulgări la un loc,

Şi zidim pe omul care tace.

Acel om stingher şi absolut,

Cu doi ochi ce caută trăire,

Şi aduc delirul renăscut,

De a naşte viaţă şi simţire.

Parcă simt un gol în univers,

Lampadare albe port în fire,

Şi cu cine oare să vorbesc,

Să mai spun că iarna e iubire.

Şi să am acelaşi sentiment,

Când stăteam cu ceasuri în zăpadă,

Aşteptând să ningă permanent,

Dumnezeu în braţe să ne cadă.

Dar acum când anii trec târziu,

Ochii mei în mine stau să vadă,

Că de-atâta iarnă şi pustiu,

Am ajuns, eu, omul de zăpadă.