Jurnal iernii fără lanţuri
Porumbeii ne dau măsura răbdării. Trec prin Piaţa Mare şi ei mă ating blând pe picioare. Nu se împiedică de mine. Nu mă împiedic de ei. Nu mă privesc cu rezonanţă individualistă. Se mişcă precum Adam în Grădina Raiului. Dezinvolţi, afectuoşi şi, pe deasupra, puţin romantici. Se pare că zăpada le frige picioarele, altfel nu înţeleg de ce nu se plâng de frigul aspru şi de imensitatea ninsorilor. Mă simt cald, mă simt bine, mă simt acasă. Lângă porumbeii care parcă s-au născut în palma mea.
X
Sunat din Cluj de un bun prieten, sunt întrebat dacă am o părere într-o chestiune sensibilă a Bisericii Ortodoxe Române. Îi răspund că nu mai am de mult vanităţi răzbite, că ceea ce mă pasionează acum sunt metaforele lui Gabriel Garcia Marquez. Omul rămâne puţin surprins faţă de laconitatea mea, leagă două-trei cuvinte, apoi ne promitem revedere grabnică şi închide brusc.
Da, nu am nimic de spus. Ce aş putea spune? Şi cine sunt eu ca să spun ceea ce e atât de vizibil, atât de clar, atât de trist pentru unii şi vesel pentru alţii? Mai bine tac. Omul are doar o singură gură şi două urechi….
X
În ultima vreme am început să fiu prudent în declaraţii. Scriu, rescriu şi până la urmă şterg totul. Evit capacanele totalei sincerităţi şi aceasta nu pentru că nu am puterea răspunderii, ci pentru faptul că oamenii nu mai vor să fie aşa cum sunt. Privim pe alţii aşa cum vrem noi să fie. Ne privesc alţii aşa cum vor ei să fim. Niciodată nu există consens empatic. Ca dovadă că nu ne mai iubim. Dar tragem sforile iubirii, ca şi cum noi am fi păpuşarii tragediei umane. Şi într-un fel aşa e. De la noi începe dezastrul, din optica prea largă a speranţelor noastre.
Părintele Ilie Moldovan, plecat aseară spre cer, avea întotdeauna o viziune mistică, inadecvată cu momentul. Era prea adânc pentru pragmatismul soluţiilor teologice de astăzi. Vorbea de românism, de naţiune, de Iisus în ţara noastră. Chestiuni pe care puţini le-au înţeles. Moartea a venit astfel de la sine, ca un fel de semn al intrării sale în lacrima pustiei. De acum, Părintele Ilie va putea să vorbească liber şi să tacă constrâns de împrejurări. Dar mai ales să simtă fericirea.
Chiar aseară am terminat „Despre dragoste şi alţi demoni”, povestea unei copile care este acuzată pe nedrept de demonizare şi care se îndrăgosteşte de exorcistul său. Parabola se petrece în timpul Inchiziţiei, când în urma unei muşcături banale de câine, părinţii admit că un duh necurat ar fi ajuns în trupul fraged al copilei.
Urmează internarea ei într-o mănăstire, unde maicile văd peste tot diavolul şi unde doar preotul exorcist încearcă să le facă să creadă că demonul nu are atâta putere pe cât credem noi.
Cartea are un tragism absolut. Exorcistul constată că fata este curată, că o iubeşte curat la rândul său, dar că până la urmă este acuzat de episcop că a preluat şi el dracii fetei şi trimis la penitenţă într-o leprozerie. Se simte pe tot parcursul lucrării un duh străin de evanghelie, un spirit care a făcut ca Evul Mediu să fie pentru Occident un timp al exagerărilor duhovniceşti. O tipologie istorică care pare că ne ameninţă.
Suntem obsedaţi de eretici şi de erezie. Ne e atâta frică de diavoli, încât am uitat de prezenţa îngerilor buni. Vedem în cei din jur „feţe ipocrite” şi „ oameni puşi pe distrugere”. Eretici, erezii, pui de eretici, păcate, apocalipsă şi iad.
Cartea sfârşeşte cu martirizarea fetei, care peste câteva sute de ani este dezgropată şi se constată că a rămas neputrezită. O carte a măsurii. Mai ales a celor care şi-au pierdut-o în dorinţa de a fi zeloşi apărători ai credinţei…
X
Cum să fiu mai bun? Mă frământ fără a găsi noi soluţii ale bunătăţii. În mine locul pare gol. Mă uit din nou spre alţii.
X
Caut primăvara. Am oasele îngheţate şi spiritul poetic neînmugurit. Scriu tot mai greu. Îmi lipseşte floarea de liliac şi balsamul de cuvinte ale nopţilor de mai când colindă pitici din ţara minunilor pe la porţile dorului. Se spune despre ei că ar fi îngeri trimişi de Dumnezeu pe pământ, ca să simtă smerirea pământului.
