duminică, februarie 19

DIALOGURI CU SUFLETUL MEU!

Cinica şi sfânta tăcere

-          De ce totuşi vorbeşti?
-          Nu ştiu, dar tăcerea nu m-a prea găsit pe acasă. Aşa cum spunea cineva că darul vorbirii este nimic în comparaţie cu arta tăcerii. Şi totuşi mă trezesc vorbind şi vreau să îţi spun că mai de fiecare dată când am vorbit, am pierdut.

-          Ce ai pierdut?
-          Poate bucuria, poate inima aproapelui, poate revelaţia unei minuni frumoase, poate mirosul unei flori.
-          Dar tăcerea este grea, aparţine mai mult pustnicilor, deşi cred că până şi ei suferă din pricina ei.
-          Vorbele m-au răstignit în viaţă. Mi-au oprit curgerea de fiecare dată, mai ales când aceasta era lină şi frumoasă. Am fost revendicat, împărţit, disputat, sfidat, luxat, rănit şi bandajat. Numai şi numai prin vorbe. M-au întors în vâlcele nămoloase şi în inimi putrezite. Şi astfel, de prea multă vorbire a altora, am învăţat şi eu să tac. De fapt, ce să spun? Deşi, totuşi, iată-mă vorbind, deşi totuşi am vorbit prea mult în viaţă. Nu am avut ceea ce spunea Balzac: „filosofia sufletelor alese” când se referea la tăcere şi la piscurile ei mântuitoare.
-          Poate că de aceea oamenilor le lipseşte adevărata iubire, pentru că vorbele, fie şi cele de iubire, spuse şi răspuse paradoxal îi impart şi îi despart.
-          Da, aceasta este drama celor ce se iubesc. Drama este şi a lui Dumnezeu care a vorbit lucruri minunate cu noi… Lucian Blaga, enigmaticul şi aprinsul Blaga, atingea esenţialul iubirii într-o propoziţie celebră. E de fapt o declaraţie de dragoste: „M-am oprit lângă tine, când tăcerea ta mi-a spus nu mă atinge.” Uneori, pierzând totul, recâştigi totul. Cel ce pierde câştigă mereu. Aşa şi cel ce ştie a tăcea.
-          Cinica tăcere
-          Aş spune altfel, miraculoasa tăcere. Cheia semereniei, ea însăşi smerenie. Da, e cinică dacă ne gândim la antinomiile sale. La faptul că face mai mult decât o bibliotecă, cum spune marele Cicero: “Tăcerea este una din marile arte ale conversaţiei”. Atât şi nimic mai mult.
-          Şi sora mai mare a dragostei.
-          Da, da, paradoxal în acest veac guraliv, în care fugim de tot ceea ce înseamnă iubire, speriaţi de păcat. Pentru că păcatul ne-a făcut să ne fie teamă şi de iubirile elementare şi de iubirea creştină. Ne ferim de unul şi de altul ca să-l iubim, temându-ne ca să nu-l smintim cu dragostea noastră. Şi, tot din frica de păcat, din teama de părăsire, devenim cruzi, posesivi, distrugători cu sufletul celui iubit.
-          Cum aşa?
-          Sufletul omului e o floare. Ce să faci tu cu o floare smulsă prin forţă, căreia îi rupi rădăcinile ca să fie numai şi numai a ta... Floarea o duci în casă şi apoi ea, într-o vază se ofileşte, iar după un timp numai ai ce face cu ea şi o arunci. Mai bine să lăsăm florile în câmpul lor firesc. Bune, rele, frumoase sau triste. Mai bine aşa decât să fim călăii propriilor noastre iubiri. Camus avea dreptate: „Omul autentic este prin lucrurile care le tace şi nu prin acelea pe care le spune". La urma urmei, nici Dumnezeu nu vorbeşte prea mult. Dar totuşi ne spune totul…

 La crucea tăcerii

Cruce tăcută de munţi,
Biată cenuşă barbară,
Noapte de noapte mă-nfrunţi,
Crudă ca frigul de-afară.

Piatră de piatră eu urc,
Scară rigidă şi rară,
Nu ştiu ce forţă, ce truc,
Pune pe mine ocară.

Veghe de veghe adun,
Vis răscolit într-o gară,
Tac, nu mai ştiu ce să spun,
Văd cum lumini se presară.

Zi peste zi mă usuc,
Dor mi-e de ceruri, de-o vară,
Când mă urcam într-un nuc,
Ca o mireasmă de seară.

 Gândul mi-e rană şi rug,
Simt cum mi-e faţa de ceară,
Vreau către îngeri să fug,
Ce nostalgie amară.

Cade pe mine un drug,
Clopote bat să mă ceară,
Ţine-mă, Doamne, de plug,
Iară şi iară şi iară.