Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

Amintiri din Cenaclul Flacăra

Marele filozof român Constantin Noica elogiază ideea de ridicare a spiritualităţii neamului românesc prin lucrarea Cenaclului Flacăra...

Vă invităm la o întâlnire istorică:

Adrian Păunescu şi Constantin Noica

Părintele Cătălin:

 "Ideea de cenaclu îmi pare o formulă ideală pentru răspândirea superbiilor spirituale în vreme de criză. Pentru mine a fi creştin nu se reduce doar la o stare de contemplaţie metafizică, ci la un activism concret pus în slujba ideii misionare. Tocmai de aceea am dat viaţă Cenaclului Lumină Lină. Iată de ce, consider totuşi că această formulă comunitară, Cenaclul Flacăra, a fost cel mai complex produs al neamului nostru românesc în ultimii cincizeci de ani. Deasemenea, într-o formulă creştină, cenaclul devine o posibilă şansă pentru desăvârşire morală, spirituală şi estetică a oamenilor care nu ştiu nimic despre Hristos, expresie culturălă şi sacru! Tocmai acest lucru îl confirmă şi marele nostru filozof Constantin Noica în dialogul pe care vă invit să îl citiţi mai jos...."

Microbul culturii

    Andrei Păunescu:

   Mă întreabă Noica ce limbă străină vreau să studiez la Filologie. Îi răspund că am ales engleza.

   Constantin Noica - Engleza e limba proştilor, o vorbesc şi africanii, şi asiaticii. L-am întrebat odată pe un englez ce limbă ar vrea să ştie mai bine şi mi-a spus, şi el, engleza. Dumneavoastră, domnule Păunescu, doar desfătaţi tinerii sau îi şi trimiteţi la cultură? Le-aţi dat microbul culturii?

   Adrian Păunescu - La cei mai mulţi, da. Când m-am supărat şi i-am lăsat doar cu muzica, au început să urască muzica.

   C. N. - Veneau şi bătrâni la Cenaclu?

   A. P. - Vai de mine! Veneau. Şi încă de toate naţionalităţile. La Odorheiul Secuiesc, de exemplu, cine altcineva să vină decât ungurii? Le citeam şi documente, dar în cantitate suportabilă, şi era o realizare, măcar  dacă plecau de acolo ştiind că în Ardeal a fost un Memorandum. Cum scârţâia unul, îl scoteau ceilalţi din sală, deşi, de obicei, solidarizarea se face împotriva scenei. Dar n-am lăsat nicioadată Miliţia să le facă vreun rău acelora care erau scoşi din sală. Legile artei erau unele, iar ale Miliţiei - altele. Dacă greşea cineva în sală, greşea faţă de artă, nu faţă de Miliţie. De aceea, era mai interesantă epica. Asta îi interesa pe oameni la Cenaclu, mai mult chiar ca muzica.

   C. N. - Mă gândesc dacă, în afară de cântecele pe care vi le-au reţinut, urma a ceea ce aţi făcut nu se va pierde.

   A. P. - Nu, a fost ca o sămânţă. În toată ţara se striga: ''Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască/ Moldova, Ardealul şi Ţara Româneacsă!''. Erau liberi. Oricine putea urca pe scenă. Dacă avea talent, rămânea.

   C. N. - Ceea ce aţi făcut este unic, nu a mai făcut nimeni, şi nici nu se va mai face niciodată. (Filozoful citeşte, din nou, din ''Caietele Eminescu''. Îi oferă lui A.P. un teanc de hârtii). Cum spuneaţi dumneavoastră, la Cenaclu, le dăm din mână în mână, ca pe beţivii care erau aduşi pe scenă să dea socoteală. (Ascultăm cântecul ''Castelul'').

   A.P. - E un cântec, parcă, despre desfiinţarea Cenaclului: ''Castel pentru numai o noapte,/ Iluzie care se sparge/.../ Ascundeţi cu toţii castelul,/ Că poate-l refacem odată...''.

   C. N. - (e pe gânduri, stă cu capul, cu tâmpla în două degete, se uită în jos şi spune) Târziu, când îmbătrâneşti, muzica e o amintire. E aşa amăgitoare, încât se pierde orice întâlnire cu realul. Tinerii acsultă altfel. Aş vrea să fiu înmomântat cu ''Andante numărul 5'', de Bach. (A.P. lăcrimează, chiar plânge). E bine că aţi reuşit să faceţi Cenaclul un act de viaţă, şi nu o evadare din viaţă.

   A.P. - Nu ştiu cât durează la ei, la cei din public, starea asta. La unii - mult, la alţii - puţin. Le spuneam că ei nu pot ţine loc de artişti, dar că le pot fi un fundal acestora. (Sunetul unei benzi arată publicul de pe stadion cântând: ''Nici nu pot nimic să-ţi spun/ Pe curând sau rămas bun?/ Apăru numai nu,/ La adio tu'')

   C. N. - Şi nu ştiau, deci, cântecul?

   A. P. - Nu. Totul se învăţa pe loc, pentru că le plăcea. Recitam cu ei ''Odă în metru antic''. Îmi închipuiam că sunt într-un amfiteatru grecesc. Le era doar teamă să nu plec. Nu aveam cu ce să-i ameninţ. Nu puteau să facă, atunci, nici un rău, pentru că le luam jucăria.

   C. N. - Ştiau ce nu învăţaseră niciodată! De-ar avea tăria să păstreze mesajul ăsta, până o să-l reluaţi vreodată! ...

Citiţi, vă rog frumos, pe blogul de poezii, ceea am scris despre Constantin Noica şi pustiul nostru cultural...