De la cădere, la simbol şi primii masoni (I)
Într-o frumoasă rugăciune liturgică adresată Maicii
Domnului omul îi cere Născătoarei de Dumnezeu să îi alunge patru păcate majore:
1. Deznădăjduirea
2. Uitarea
3. Necunoştinţa, şi
4. Nepurtarea de grijă.
În fapt ordinea ar putea fi invers, dacă ne gândim
că „nepurtarea de grijă” a fost cauza principală a căderii protopărinţilor
noştri în păcatul strămoşesc. Aşa s-a ajuns la o amnezie cruntă, prin care omul
nu-şi mai aduce aminte de paradis. Sfinţii Părinţi numesc „uitarea” un păcat
grav, anticameră a deznădăjduirii totale, adică a biruinţei diavolului în lume.
 |
Izgonirea lui Adam din Rai |
În universul primar al raiului, în starea neconvenţională
de dinainte de cădere, Dumnezeu vorbea liber cu omul. Îl însoţea la fiecare pas
şi îi oferea capacitatea unei împreună creaţii în actul de „punere de nume” a
făpturilor văzute. Iubirea dumnezeiască copleşea făptură umană, fără a-i
răsfrânge libertăţile. Omul nu se simţea nici dator să iubească şi nici obligat
să inteprindă un lucru spre a-i bineplăcea lui Dumnezeu. Era pur şi simplu
parte integrantă a iubirii divine, partener egal cu persoanele divine.
Căderea, rod al amăgirii de sine, aduce o
disfuncţiune în însăşi mintea omului. Alungat din rai, rătăcind prin lume şi
gol de orice iubire, omul nu-şi mai vede propriul Creator. Şi, aş putea spune că nu-şi
mai înţelege dragostea. Cataracta sufletească, palpabilă la nivelul
fiecărui simţ, consecinţă a pierderii harului, e mascată cu „hainele de piele”.
Se simte aşadar, ca o primă consecinţă a amneziei, naşterea sentimentului de
ruşine. Oamenii se descoperă goi şi se ruşinează unul de altul. Ceea ce până
mai ieri părea firesc, din clipa căderii înseamnă ruşine. Deci, ca o primă
concluzie, iubirea nu mai e iubire în înţelesul său paradisiac, ci amnezie şi ruşine. Prenumele ei înseamnă
păcat. Fiecare iubire v-a trebui să suporte „hainele de piele” ale păcatului.
Iar păcatul înseamnă panică, frică, mutilare a fiinţei şi temere de iad. Toate
iubirile care se nasc de acum între oameni stau sub incidenţa neîmplinirii, par
iluzorice, momentane şi sunt etichetate ca sortite căderii. Cuvintele
declarative de iubire, emotivitatea însăşi, îmbrăţişările, săruturile,
strângerile de mână, chiar şi zămislirea unui prunc poartă de acum în ele o
teamă, o umbră, o frică de nedesăvârşire.
 |
O versiune a Turnului Babel |
Căderea va naşte şi "intermediari" între Dumnezeu şi om.
Un astfel de intermediar este simbolul, un fel de releu care are datoria de a
restabili comunicarea dintre cer şi pământ şi de a limita efectele amneziei
umane. În rai însă simbolurile nu existau. Nu era nevoie de ele, atâta vreme
cât Dumnezeu se afla în legătură directă şi nemijlocită cu omul. Astfel, apar
tot felul de morfologii, tipuri simbolice, care încearcă să restabilească
legătura cu „zeul pierdut” . Iar simbolurile nasc religii. Religiile aduc în
lumină o nouă castă de intermediari, în persoana sacerdotului, adică oamenii
care preiau administrarea simbolurilor şi deci a presupusei legături cu
divinitatea. Dar, acesta este şi momentul în care diavolul se introduce în
simbol, spre a şi-l asuma şi a-i denatura sensul.
În acest sens „Turnul Babel”, văzut iniţial ca un
simbol-scară spre Dumnezeu, e procesat de diavol, care denaturează înflăcărarea
temerară a oamenilor, într-o revoltă de cucerire a cerului.Ceea ce ar fi putut
fi o tare de graţie, o încercare să recunoaştem foarte naivă de a „te sui” la
Dumnezeu, se transformă într-o infatuare plină de vanităţi. Oamenii de la
Turnul Babel sunt primii masoni, care vor să construiască o stare de
perfecţiune umană, ignorând participarea lui Dumnezeu. Nu e de mirare, că peste
mii de ani alţi masoni vor încerca creaţia unei lumi perfecte prin acelaşi
deziderat care-l exclude pe Dumnezeu. Adică, un fel de „prin noi înşine”, ambiţie
umană, profund şi temeinic inspirată de diavol.
Din momentul acesta puterea simbolurilor se
bizuie pe distanţare. Simbolul deşi nu este rupt 100% ontologic de divinitate, este acaparat de
diavol. Triburile lumii, despărţite ontic după episodul turnului babilonic,
inspirate de diavol îşi nasc tot felul de idoli, prin care atenţia religioasă
este intenţionat distorsionată spre presupuşi zei, aducând confuzie şi cădere
în necunoscut.
Va urma
P.S. După căderea lui Adam din Rai, pierderea icoanei este o a doua mare şi importantă cădere, cu consecinţe grave la nivelul mânuirii oamenilor. De acea, vă reamintim dragi cititori că scopul acestor articole nu este altul decât acela de a recupera şi înţelege în toată splendoarea sa teologia iconică. Astfel, vă rog frumos să iertaţi eventualele părţi confuze ale demersului nostru şi să le consideraţi ca fiind o nepricepere a autorului şi nimic altceva.