JURNALUL UNEI ZILE DE MARTIE!

Gara din Padova. Privind cu nostalgie spre linia ferată sau spre drumul care duce spre casă

Întâlnire la nivel înalt. Împreună cu Dl. Director şi Consilier Patriarhal Ciprian Olinici am fost primiţi azi de Monseniorul Antonio Matiazzo, Arhiepiscop de Padova

Veneţia ne-a aşteptat la ora 13. De ziua mondială a poeziei am scris poeme pe apă, în cel mai nostalgic oraş al lumii.

Faimosul pod Ponte Rialto. Soare, amintiri nemuritoare şi un surâs firesc. Salutări tuturor celor de acasă!

Marius Resceanu de la Craiova, bunul meu prieten şi coleg de la Radio Trinitas. În labirintul străzilor veneţiene.

În Piaţa San Marco privind spre Mediterana şi spre albastrul infinit al celor mai minunate speranţe de mai bine

Vă prezint în mod delicat, deosebit şi inedit un mic fragment dintr-o carte despre Italia la care lucrez. Precizez că aceste cuvinte au fost scrise azi dimineaţă în jurul orei opt şi jumătate. Voi reveni poate şi cu alte cuvinte. Aştept şi salutul sau comentariile voastre…

PADOVA ORA 8.30

   Ar mai fi o oră până la întâlnirea cu Episcopul Antonio. E trecut de mult de opt şi soarele pătrunde nestingherit în camera de la Hotel Milano. Oraşul se agită. În faţa geamului de la etajul întâi sau „primo piano” cum zic italienii, se află un sens giratoriu care face legătură între două artere principale ale Padovei, este vorba de Corso Milano şi Corso Vincenza.

Peste drum sunt zidurile vechii cetăţi. Padova a fosta la rândul ei una citta eterna. Pe la 1222 un grup de profesori de la Universitatea din Bolognia au emigrat în această cetate şi au înfiinţat faimoasa L Universita degli Studi di Padova. A fost anul renaşterii acestei vechi cetăţi, care-şi va trăi apogeul odată cu încetăţenirea definitivă a Sfântului Anton.

   

   Ce frumos zic italienii: San Antonio! Şi o fac cu o mândrie naţională demnă mai mult de nişte copii care se laudă cu patrimoniul părinţilor lor. Pentru că San Antonio este la origine un portughez născut în Lisabona şi doar pronia divină l-a adus să fie stâlpul de credinţă al italienilor. Dar, aşa e mereu. Dumnezeu ne smereşte identităţile şi poate că până la urmă chiar şi propriile vanităţi.

Mă grăbesc să ies afară. A sta în casă pe astfel de vreme e o ofensă adusă bunăvoinţei divine, care a împrăştiat aceste raze generoase de soare şi atâtea zâmbete frumoase. Da, Padova e un oraş în care oamenii zâmbesc mult şi sunt foarte calmi. Aseară, după atâtea ore de condus, Domnul Ciprian Olinici – directorul Radio Trinitas-ului din România, îmi spunea că este impresionat de modul în care şoferii se aşează cu răbdare în interminabilul trafic auto şi au puterea de a fi chiar politicoşi sau generoşi cu cei de lângă ei. Un gest care poate că ar părea nesemnificativ pentru o lume civilizată, dar în contextul latinităţii noastre comune sunt atâtea şi atâtea semne de exclamaţie, de admiraţie şi de uimire.

   

În holul hotelui au venit deja ziarele. Parcă vor să-şi iasă din teascuri. Sunt explozive, cu titluri care urcă şi care parcă vor să contrasteze cu cele spuse mai sus. Italia e totuşi o ţară a temperamentului vulcanic. Mă uit pe La Corriere della Serra. Pagini grele, multe, foarte multe. Îi spun Părintelui Marius că ziarul trebuie să aibă peste o mie de grame. Cultură, sport, spiritualitate, politică şi mai ales publicitate. Planeta trăieşte din „a vinde” şi „a cumpăra”. E până la urmă poate singura raţiune a vieţii, pentru acest mileniu III care ne oboseşte atât de tare. Totul înseamnă bani, profit şi iluzie că raiul de odinioară, acel El Dorado al visurilor omeneşti va reveni şi în viaţa muritorilor de fiecare zi. Şi atunci, Giovanni sau Giovanna, să luăm doar două posibile şi comune nume italiene, se trezesc dimineaţa la şase la prima „colazione” şi după ce servesc „in fretta”, adică în grabă o brioşă cu un „caffe ristreto”, se aruncă pe maşina de ultimă generaţie spre „lavoro” sau locul de muncă de care până la urmă depind toate iluziile lor. Urmează nebunia celor peste zece ore de stress şi implicare în activitate, mai ales pentru că oricând „un altul” sau „o alta” ar putea să îţi ia locul, iar tu să devii doar un „bun social”.

Viaţa e frumoasă şi grea, iar italienii ştiu cel mai bine asta, cel mai bine. Poate că, de aceea, mass-media speculează în spaţii enorme visele de mărire ale unui popor care încă se crede etern, miraculos şi intangibil. Şi de aici şi zgomotul literar al ziarelor, pe care italienii le citesc ca pe apă, poate nu în întregime, dar în orice caz cu pasiune şi gata să afle în ele cauzele pentru care viaţa merge uneori mai prost şi alteori mai bine.