- Mai în fiecare concert al Cenaclului Lumină Lină vă cinstiţi eroii naţionali. Un nume însă revine foarte des pe buzele dumneavoastră, ca un fel de "favorit" al sufletului. Este vorba de Avram Iancu.
- Aşa este şi nu am de gând să renunţ la acest ideal. Idealul meu nu este o virtute, ci un nume propriu. Se numeşte Avram Iancu. Cu el plec prin ţară, împreună cu cenaclul meu. Şi îi învăţ pe toţi cei care cântă muzică patriotică să poarte icoana lui Avram Iancu la căpătâi. Ca o literă de lege.
- Un erou uitat de popor.
-Abandonat de laşităţile şi viciile acestui popor ciudat.
- Îl veţi cânta pe Avram Iancu şi în concertele următoare. Mâine la Cisnădie?
- Bineînţeles!
- De ce?
- Pentru că, a suferit la fel cum suferă toţi cei trădaţi.
- Mai ales că a pierdut şi o revoluţie...
-Niciodată nu vom putea şti ce a fost în sufletul lui Avram Iancu deîndată ce a simţit că revoluţia de la 1848-1849 nu şi-a atins întru totul scopul. Dar cu siguranţă, că un moment cu totul nefericit a fost prinderea eroului la Câmpeni, în septembrie 1852. Alături de el se mai aflau şi alţi fruntaşi ai revoluţiei ardelene. Iancu nu era la prima arestare. În 15 decembrie 1849 fusese arestat la Halmagiu de către o patrulă austriacă. Atunci, alături de sine se mai aflau Ladislau Vasile Fodor şi Iosif Bologa. Autorităţile locale de la Halmagiu, împreună cu poporul aflat la zi de târg, au protestat atunci cu vehemenţă şi au obţinut eliberarea lui Iancu şi a colaboratorilor săi.
- Deci a fost închis? Ce a urmat?
- De data aceasta, după prinderea sa de la
Câmpeni, Iancu a fost aruncat în închisoare, unde a fost supus unui regim dur
şi pălmuit de funcţionarul Hohn. În acea pălmuire se descărcau toate energiile
negative acumulate de „stăpânitori” în perioada ultimilor ani. Temându-se însă
că moţii îl vor elibera, auorităţile l-au trimis pe Iancu la Sibiu, dându-l în
grija prietenului său Ilie Măcelariu. Este momentul în care asupra eroului se
fac din partea reprezentanţilor guvernului nenumărate presiuni politice, încercări
de a-l intimida şi de a-i câştiga bunăvoinţa prin tot felul de promisiuni
financiare. Printre acestea i se oferă şi o pensie semnificativă în bani şi
alte onoruri sociale. Iancu rămâne însă neclintit în faţa tuturor ademenirilor
şi refuză orice compromis.
- Deci, refuză compromisul?
Adică, exact ceea ce noi nu refuzăm astăzi!
- Da. Exact! Întors în munţi, el
trăieşte o stare de decepţie foarte accentuată. Apar semne nenumărate ale
slăbirii minţii şi ale unei depresii puternice. Idealurile revoluţionare au fost
în bună parte spulberate şi Transilvania continua să rămână o colonie a marilor
puteri, în care românii, deşi majoritari, erau consideraţi slugi pe viaţă ale
grofilor unguri. Printre aceşti iobagi, marea majoritate moţi, Avram Iancu îşi
petrece o bună parte din timpul anilor care urmează. Poporul îl venera ca pe un
erou. Mulţi români erau fericiţi recunoscându-l, ca să îl primească în casele
lor, să-l omenească şi să-i ofere haine frumoase, Dar Avram Iancu arunca
„hainele boiereşti” rămânând în straie ţărăneşti şi în opinci.
- Un Avram Iancu deprimat… Adică,
părăsit de popor, de românii pentru care a luptat…
- Adeseori era văzut în mijlocul codrului,
cântând ore în şir la fluier. Cântecele sale erau doine de jale în care parcă
erau strânse toate durerile milenare şi neîmplinirile acestui neam oropsit de
moţi. În marea majoritatea a timpului stătea pe la Baia de Criş. Aici fu primit
în casa covrigarului Ioan Stupina. Aici se culca doar pe o targă şi cânta cu
mare mândrie doinele sale.
-Mergeţi mâine la Cisnădie şi cu
gândul la Avram Iancu?
- Da, eu sunt un idealist. Mă duc
nu pentru glorie, ci pentru un ideal. Nu vreau laude, nu vreau decoraţii, nici
măcar aplauze. Mă duc pentru a vesti poporului român că a greşit uitându-şi
istoria. Mă duc ca să-i învăţ pe cei cântă şi pe cei ascultă că noi facem
istorie naţională. Mă duc pentru Avram Iancu şi pentru că nu mai pot să rabd
atâta uitare, atâtea patimi şi atâtea duplicităţi în neamul meu! Mă duc ca să cânt jalea împietririi de inimă a acestui popor din ce în ce mai vicios!
RADU. R.
