BUON COMPLEANO ITALIA!

   17 Martie 2011. Ziua naţională a Italiei. Peste tot sunt arborate steaguri tricolore, verde, alb, roşu şi un respect absolut pentru valorile eterne ale patriei. Astăzi aproape nimeni nu a lucrat. Doar câteva caffettarii şi resturante sunt deschise. În rest, o pace parcă specifică duminicii de paşti. Spre dimineaţă a apărut şi soarele. L-am aşteptat un însufleţit ca pe un dar divin şi desăvârşit. Primul meu cuvânt către prieteni a fost: „Parcă ştie Dumnezeu că astăzi este ziua acestei ţări!”

   M-am hotărât să schimb ordinea programului oficial şi am acceptat cu multă plăcere o plimbare până în nordul ţării pe ruta: Trento, Peschiera, Verona, Basano. Un traseu de aproape 300 de kilometrii. La Montegalda, orăşel la 3 kilometrii de casa noastră, suntem opriţi cu maşina în coloană. Apele ploilor din ultimile zile au făcut ravagii şi au pătruns chiar şi pe şoseaua naţională. Aşteptăm. Se circulă doar pe o singură bandă care este degajată de ape. Semănăturile sunt invadate de ape. Ai impresia că treci pe lângă lacuri imense. Unde priveşti nu se văd decât întinderi de ape. Încerc un sentiment ciudat. Mă gândesc cu înfrigurare că dacă ar mai fi plouat şi astăzi ne-ar fi fost destul de greu să ieşim din casă. Aşa ceva nu am mai văzut niciodată.

   Înaintăm spre Trento. Peisaj montan elveţian. Munte în stânga, stânci imense în dreapta pe distanţe de zeci de kilometrii. Case rustice peste tot. Mă simt liniştit şi parcă odihnit. Aveam nevoie de o astfel de excursie. Parcă sunt pe Valea Prahovei undeva în apropiere de Caraiman. Impresionante cascade care coboară şi traversează cu ferocitate stâncile pe distanţe de sute de metrii.

Ne oprim pentru cinci minute într-o parcare. Am o falsă impresie că mă sufoc, copleşit de imensitatea stâncilor. Pentru a mai linişti mulţimea impresiilor cumpăr un ziar: CORRIERE DELLA SERA. Titlu imens pe prima pagină: Le Parole I Sentimneti L unita! Apoi urmează un articol de fond apărut prima dată în 1821, reluat în ediţia de astăzi şi semnat de un oarecare Alessandro Manzoni. Articolul începe foarte frumos: „Cara Italia!” adică: „Draga Italia!”.... Aud în parcare o discuţie contradictorie într-un localnic italo-austriac şi un italian din sud. Localnicul se plânge că această unitate le-a adus celor din nord numai prejudicii economice, că ei trebuie să susţină cu munca lor „sărăcia sudiştilor”… Aici localnicii sunt mai mult austrieci naturalizaţi, dar care nu-i iartă lui Garibaldi gestul de acum 150 de ani. Unde am mai auzit eu oare asemenea discuţii?...

  La ora amiezii ajungem în Peschera, un fel de litoral al elitelor italiene. Observ un peisaj cu totul aparte. Un lac imens, asemenea Mării Negre, sute de iahturi şi peste tot hoteluri pentru oamenii bogaţi. Acum e destul de pustiu. Sezonul e încă departe. Sunt totuşi uimit de discrepanţa dintre cei bogaţi şi oamenii care merg cinstit la muncă. Prea multă opulenţă. Iahturile acestea vorbesc despre capricii care nu au nimic de a face cu spiritul evangheliei. Dar, pe cine mai interesează cu adevărat evanghelia în ziua de azi. Când ai prea mulţi bani îţi „permiţi luxul” de a fi arogant, orgolios şi vanitos. Îmi închipui ce este aici şi în timpul sezonului, sau cum spune prietenul meu Simion: „ Să vedeţi părinte cum se aruncă pe aici cu bani, cum doamnele şi domnişoarele fac plajă înadins pe catargul iahtului, pentru ca tu săracule, cel ce nu ai bani, să vezi bine în ce lume te afli, să-ţi cunoşti vârful nasului şi să nu îndrăzneşti a visa niciodată la ceva mai mult…” Îi fac semn că vreau să plecăm cât mai repede. Nu m-a impresionat nimic. Sunt parcă puţin trist. În ţara Sfântului Anton, sfântul săracilor…

 

   La ora 14 am intrat în Verona. Îmi revin. Verona mi-e dragă, pare o poveste de iubire care te îndeamnă să fi mult mai indulgent cu lumea. Şi cu cei săraci şi cu cei bogaţi. Aici e mai multă viaţă. Parcă sunt eu însumi. Aş sta aici luni întregi să simt că totuşi Dumnezeu l-a făcut pe om plin de viaţă. Mă fotografiez din nou lângă Colosseum. Mii şi mii de oameni se perindă pe strduţele oraşului. Mă arunc în tihna străzilor. Păşesc cu căldură şi dezinvolt. Verona are cel mai pitoresc centru pe care l-am văzut vreodată. Îmi place enorm de mult să rătăcesc prin el. Niciodată nu şti pe unde intri şi unde o să ajungi. Senzaţia de labirint este cu totul şi cu totul specială. Străduţe mici, străduţe cu palmieri, străduţe înguste şi copilăreşti. Parcă eşti în Evul Mediu, un fel de cavaler dornic de a înfăptui nobile idealuri. Ai timp berechet pentru a admira şi  pentru a medita asupra vieţii. Pare că te rupi cu adevărat de realitate şi intri într-un timp vechi, în care lumea e cu siguranţă mai credincioasă, mai dornică de eroism şi poate de o mie de ori mai frumoasă…

A fost o zi minunată! La mulţi ani Italia!

Gânduri bune pentru toţi cei de acasă!