LA NOAPTE SE SCHIMBĂ ORA!!! 

-schimbăm şi faţa blogului de poezie-

CENACLUL LUMINĂ LINĂ
CONCERT ÎN MĂRGINIME!

MERGEM LA ROD!

   La invitaţia comunităţii creştin-ortodoxe din Rod, Cenaclul Lumină Lină va susţine mâine, 27 Martie un nou concert de muzică şi poezie creştină în biserica satului. La ora 15 va începe Sfântul Maslu de Obşte, iar de la ora 16 concertul nostru. Mergem cu bucurie şi multă nădejde pentru a susţine prima noastră întâlnire cu publicul din Mărginimea Sibiului. Sperăm într-un concert frumos şi într-o prezenţă cât mai numeroasă a creştinilor din localitate.

Marginalii după concertul de ieri de la Copşa Mică!



   -Din nou am avut parte de un concert reuşit la Copşa Mică. Lume dornică de astfel de concerte, public cald şi virtuos. Am cântat marea majoritate a pieselor noastre direct împreună cu sala. A fost ceva deosebit.


   - Deplasarea s-a făcut ca de obicei cu microbuzul oferit de Părintele Iosif şi condus cu calm şi profesionalism de domnul Adrian Bunaciu. Pe drum atmosferă a fost ca de obicei relaxată, s-au făcut rugăciuni, s-au intonat cântece specifice cenaclului nostru şi am simţit motivaţia tuturor membrilor cenaclului de a-şi da tot concursul pentru o seară deosebită. Părintele Petru a citit rugăciuni şi ne-a binecuvântat cu dragoste călătoria.


   - La Copşa Mică organizare deosebită. Am avut la dispoziţie tot ce ne-am dorit. Domnul Primar Mihalache şi Domnul Viceprimar Cornel ne-au primit cu dragoste, ne-au oferit căldură sufletească şi de asemenea ne-au reînnoit invitaţia de a reveni la Copşa Mică la o dată foarte concretă.


   - Concertul a avut şi momente inedite, piese cântate pentru prima dată, cum ar fi: Jurăm pentru Ardeal, Jos sub curcea răsturnată etc. Să reţinem faptul că după mult timp Părintele Cătălin a reinterpretat propria sa creaţie: Ce dor mi-e de ceruri.


  - Tot la capitolul a cesta să remarcă faptul că Părintele Cătălin a lansat CD-ul cu cântece proprii intitulat: Lumină LInă, tiraj care s-a epuizat aproape în întregime.


   - La sfârşit am fost invitaţi de domnul primar la o agapă creştinească unde am continuat să cântăm în cinstea Maicii Domnului.
   - Mulţumim gazdelor şi purtăm întâlnirea cu publicul din Copşa Mică pe veci în inima noastră!

Cultura de sâmbătă seară!

Amintiri din Cenaclul Flacăra! 


Memoriile lui Andrei Păunescu despre viaţa tatălui său! ( fragment)
Jurnalul lui Adrian Păunescu –
Sursa: Jurnalul Naţional!
 

Mi-am dat cu adevărat seama că este necesar să existe acest jurnal, după ce scrisesem deja primele câteva zeci de pagini. Atunci, în 1985-1986, tatăl meu, Adrian Păunescu, fusese scos din toate funcţiile şi i se interzisese să participe la activităţile publice. Fusese eliminat de la revista Flacăra, pe care o condusese 12 ani şi o ridicase la nivelul de cea mai bună şi populară publicaţie a României postbelice. Cenaclul Flacăra, pe care-l inventase în 1973 şi-l transformase în singura tribună a dialogului şi libertăţii de afirmare a valorilor muzicii tinere din ţară, fu­sese de asemenea desfiinţat şi interzis, împreună cu emisiunea săptămânală de la Radio România. Oameni cu care colaborase, pe care îi susţinuse şi lansase erau victimele unor interminabile anchete, ca nici măcar să nu se mai gândească vreodată că au făcut parte din fenomenul naţional iniţiat de Adrian Păunescu şi concretizat printr-o presă curajoasă şi liberă, prin cărţi pline de adevăruri spuse în premieră, prin acea tribună a dialogului şi exprimării fără îngrădiri care a fost Cenaclul, într-o perioadă de totalitarism şi de cenzură, în fond, prin acreditarea ideii că libertatea de faptă şi de gândire este în puterea fiecăruia.

Rămăseserăm lângă A.P. numai noi, cei mai apropiaţi membri ai familiei. Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc ele însele despre o perioadă infernală a vieţii lui Adrian Păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avându-mă, permanent, de-a dreapta sa. De fapt, ne treziserăm dintr-o dată în situaţia de a reuşi sau de a nu reuşi să constituim, cu puterile noastre, mediul integral de existenţă al unui om, obligat (cu un inimaginabil cinism) să tacă şi să rămână izolat, când viaţa sa însemnase şi ar fi trebuit să însemne, în continuare, muncă, implicare, tumult şi interlocutori. În orice caz, jurnalul de faţă este o selecţie, constrânsă de autocenzura ce speră să redea informaţii de interes larg, dintr-o sumă considerabil mai mare de fapte, multe dintre ele deosebite, notate, spre a nu fi uitate şi pierdute. Dacă jurnalul rămâne doar un şir de relatări despre viaţa văzută din perspectiva unei personalităţi incontestabile (în preajma căreia s-au scris rândurile acestea), este atins primul obiectiv, şi anume acela de a lăsa o mărturie despre paşii cotidieni pe care i-a făcut poetul şi omul public Adrian Păunescu, într-o perioadă a vieţii sale nu prea cunoscută contemporanilor. Dacă, în plus, textul se va releva şi ca o mărturie semnificativă despre cum se trăia în România în anii ultimelor două decenii ale mileniului trei, este atins cel de-al doilea, şi cel mai râvnit, obiectiv al purtătorilor de condei: crearea de lumi, prin literatură.

Trebuie să spun că tot ceea ce făceam noi, atunci, în perioada care a început în vara anului 1985, era să participăm la supravieţuirea lui A.P., pe singura cale posibilă, aceea de a-l face să mai uite, din când în când, de condiţia marginală pe care i-o hotărâseră duşmanii, atotputernici atunci. Foarte mulţi prieteni ne-au devenit dintr-odată inamici, foarte mulţi cunoscuţi s-au prefăcut că nu ne mai cunosc, foarte mulţi necunoscuţi au intrat cu dezinvoltură în corul celor ce voiau să se afle printre asasinii morali ai lui A.P. În rândurile ce urmează, Adrian Păunescu poate fi identificat fie sub numele său întreg, fie sub alte formulări, pe care le-am folosit, după caz: tata sau A.P. E un exerciţiu de obiectivitate, în plin subiectivism, să vorbeşti despre un om, văzându-l din atâtea perspective ? tată, prieten, scriitor, fiu, bunic al propriilor tăi copii, sprijinitor, sprijinit, umilit, triumfător.

27 august 1986, pe drumul Cluj-Ciucea-Oradea-Băile Felix -La cererea lui Adrian Păunescu, Nicolae Ceauşescu a scos „Doina” lui Eminescu de sub interdicţia stalinistă


De dor de Cenaclu, ascultăm câteva casete. Dăm peste câteva înregistrări din concertele în care A.P. a recitat „Doina” de Mihai Eminescu. A fost primul (şi singurul) intelectual român care a recitat constant, în public, poezia lui Eminescu (interzisă după 1944 cu desăvârşire). Şi nu o zi-două, ci seară de seară, începând din 13 noiembrie 1984 până la ultima manifestare a Cenaclului „Flacăra”, din 15 iunie 1985, la Ploieşti.
E adevărat că tata i-a cerut lui Nicolae Ceauşescu încă din 1968 permi­siunea să spună capodopera Poetului Naţional, dar şeful statului nu a dat aprobarea decât zece ani mai târziu. Atunci, în 13 noiembrie 1984, tata a plecat din turneul Cenaclului, către Bucureşti, să avertizeze conducerea ţării că un grup de maghiari intenţionează să lanseze o proclamaţie de autonomie a Transilvaniei. Agenţiile de presă erau pregătite, Ardealul era sortit unui scandal internaţional fără precedent, pentru că respectivii scriitori maghiari nu erau – cum am mai spus – nişte cetăţeni oarecare, ci făceau parte din structuri oficiale ale CC al PCR şi ale republicii române.   


Atacul la adresa statului român s-a dezamorsat. Proclamaţia nu s-a dat. Câţiva oficiali din rândurile Securităţii şi din conducerea teritorială l-au rugat pe tata să nu insiste prea mult în faţa lui Nicolae Ceauşescu asupra surselor, absolut personale, prin care A.P. a primit informaţia (o artistă unguroaică), pentru că preşedintele s-ar supăra, sesizând că Securitatea nu şi-a făcut datoria, şi a fost nevoie ca un poet, prin mijloace proprii, chiar intime, să se informeze şi să evite un gest catastrofal, îndreptat împotriva României. Evident, cei responsabili cu circulaţia informaţiilor în ţară ar fi fost sancţionaţi. La întâlnirea de la Bucureşti, în puţinele ore cât a stat, A.P. a primit prin intermediul lui Nicu Ceauşescu (care era foarte bolnav) aprobarea transmisă de Nicolae Ceauşescu că se poate recita în public „Doina”. S-a mai întâlnit atunci, la Nicu Ceauşescu, cu Eugen Barbu, cu Dinu Săraru şi Nicolae Dragoş. Iar acum noi ascultăm doar o înregistrare de la Turda, din 1984. Ce a rămas din Cenaclul „Flacăra”.
...


Ziarişti daţi afară de la „Flacăra”
Vorbim despre situaţia gravă de la Bucureşti. Trei ziarişti au fost daţi afară de la revista „Flacăra” (de unde A.P. a fost dat afară în 1985), pentru vina de a fi participat la sărbătoarea de aniversare a 43 de ani, pe care a găzduit-o tata, la 20 iulie 1986. E vorba despre gazetarii de mare şi recunoscută va­loare Ovidiu Ioaniţoaia, Dan Bârlădeanu şi Sorin Postolache. Cel mai mult, tata e afectat de scoaterea lui Dan Bâr­lă­deanu, care a lucrat în redacţie, încă de la întemeierea publicaţiei „Flacăra”, în anul 1953. Îmi spune: „E foarte grav dacă au început din nou să acţioneze turnătoria, dosarul şi informaţia unilaterală. În scurt timp s-ar putea să vedem şi suprastructura organizată numai după dosare. Am fost mereu împotriva aprecierii omului, nu după valoarea faptelor sale, ci după rasă, condiţie socială anterioară, sau după faptul că are rude în străinătate, ori alte neamuri, descoperite că au fost legionari”.
Tot în aceste zile se produc schimbări în rândul cadrelor superioare de partid şi de stat la Bucureşti. Primesc noi însărcinări tovarăşii Pacoste, Gigea, Andrei, Văduva şi Bobu.


Prietenul anevoie se cunoaşte
Nu de mult, ştefan Andrei, fostul ministru de Externe, i-a telefonat lui A.P. şi i-a spus: „Măi, băiete, ştii la ce m-am gândit eu? Că prietenul anevoie  se cunoaşte. E bună, nu?”. Şi are dreptate ştefan Andrei. Din atâţia, care-i căutau compania lui A.P., până destul de recent, puţini mai apar azi să re­cu­noască prietenia anterioară. Anevoie îi găsim, azi, pe falşii prieteni, pentru că anevoie, şi nu doar la nevoie, se cu­noaş­te prietenul adevărat. Ion Vulturar scoate din me­morie o întâmplare cu Ştefan Andrei, care i-a spus unui anumit cetăţean, la o întâlnire: „Mă, băiete, ai ple­te albe, ca de marchiz”. La care „mar­chizul” a răspuns: „Oi avea eu plete de marchiz, dar am o slujbă de valet”.


O POEZIE SCRISĂ LA ORA 19.30 DE PĂRINTELE CĂTĂLIN

Mâine fiind Duminica Crucii Părintele Cătălin a scris un poem despre felul în care oamenii renunţă să-şi mai ducă astăzi cucea. Vă rugă citiţi această creaţie pe blogul de poezii al părintelui şi trimiteţi eventuale comentarii,mai ales că în această noapte încercăm să revoluţionăm puţin şi desgnul de fond. Deci, mizăm pe impresiile dumneavoastră. Sunt necesare. Vă mulţumim!