BLÂNDEŢE ŞI DOR

 PĂRINTELE CĂTĂLIN VORBEŞTE TĂCERII VOASTRE...

-Mesaj pentru timpul frumos al postului-

 

   Avem fiecare dorurile noastre. Mie îmi este tare dor de templul bucuriei, în care mi-am semănat prieteniile curate. Aş vrea să mă-ntâlnesc cu oamenii sinceri, cu cei ce nu mai din creştinism de cât pe Hristos şi atâta tot. Să ne reîntoarcem la simplitatea primelor întâlniri de iubire când noi ne bucuram că existăm, neconstrânşi de vreo dogmă anume sau de fobia judecăţii de apoi.

   Ne este oare frică de moarte? Ne este frică de iubire? De ce oare ne temem atât de mult de viaţa aceasta. Şi dacă mâine vom muri, credeţi că vom fi judecaţi de Pateric, de Sfinţii Părinţi, de Părintele Arsenie, de Măicuţa noastră? Credeţi că numai acolo a ajuns iubirea acestor oameni, în sentinţele puternice ale unor cărţi de simţire.

   Ceva nu înţeleg totuşi, ceva mă trimite la întrebări esenţiale. Mă întreb, vă întreb:

-          Oare voi aţi cunoscut vreodată adevărata iubire, aţi fost iubiţi până în profunzimile a ceea ce reprezentaţi? Dacă da, atunci de ce vă temeţi de moarte, de judecată, de agricultura duhurilor necurate?

-          Dacă voi aţi fost iubiţi „până la sânge” atunci unde este „moartea” voastră pentru semenul vostru? De ce aduceţi selecţii elitiste iubirii, de ce nu vă jertfiţi sufletul, trupul, timpul, starea socială, măsura liniştii voastre pentru cei din jur?

-          Nu veţi răspunde ştiu, va fi aceeaşi tăcere…pentru că iubirea nu are răspuns. Ea este tăcere şi zâmbet. Mai mult decât orice lacrimă. Mai mult decât acest amărât cuvânt pe care îl scriu într-o seară blândă de aprilie cu gândul la toţi cei care nu au trăit niciodată o adevărată iubire. Pentru că s-au temut. De moarte, de judecată, de ei înşişi…

Ca un posibil răspuns, nu am nimic să vă ofer. Primiţi doar cuvintele mele, poeziile mele, strop din vinul tulbure şi limpede al sufletului meu. În el e dulce aromă de cer. E dor de cer. E cer…

Vis de cer

Şi primăvara să pornesc spre templu,

Iar îngerii să-mi vânture cununa,

Încremenit în lacrimi să contemplu,

Cât de frumoasă este seara luna.

Şi obiceiul meu să se repete,

În fiecare seară de simţire,

Şi templul să îmi fie un perete,

Pe care să agăţ o dăruire.

Cum voi plăti acest subiect retoric,

Spunându-i rugăciune sau minune,

Nu înţeleg, rămân doar euforic,

Şi trubadurul gândurilor bune.

Ceea ce scriu vă pare vis şi pace,

Dar pentru mine este pătimire,

Căci Dumnezeu de astăzi parcă tace,

În fiecare seară cu smerire.

Deci îmi rămâne mie cuvântarea,

Să leg cuvintele cu echilibru,

Îmbrăţişând doar îngerii şi marea,

Din ce în ce mai veşnic şi mai sigur.