La ziua unei flori
În orice floare stă o sărbătoare,
Un zâmbet, o iluzie, o artă,
Şi ea devine azi nemuritoare,
Când Domnul în cetate se arată.
Şi floarea e mai mult decât buchetul,
Căci fiecare fir este o lume,
Deci să cinstim prin bucurii banchetul,
Când de Florii vin gândurile bune.
Ierusalimul însuşi e grădină,
Mărturisindu-şi simplu frenezia,
Şi floarea lui e lacrimă divină,
Când ochiul sfânt nu simte părăsirea.
Osana, deci să spunem din iubire,
Iubindu-ne cu vocile miloase,
Lumină lină, vis şi armonie,
Când cerul ne aduce flori frumoase.
MESAJUL DE FLORII!
FLORILE ÎNTRE ZÂMBET ŞI OFILIRE!
Bucurie! La mulţi ani florilor de lumină!
E ziua celor ce au poruncă să zâmbească! Domnul intră în Ierusalim îngândurat! Dar nu din pricina crucii!... Nu!… Nu din cauza păcatelor oamenilor! Nu!… Domnul iubeşte fără socoteli, iar cel ce iubeşte cu socoteli, cu contabilităţi anume, cu frustrări, cu ne mulţumiri… acela nu iubeşte. Domnul iubindu-ne nu ne ţine registrul contabil de păcătoşenie. De ce ? Socoteala e simplă, e îngerească, e pricepută doar de cei necomplicaţi. Cel ce iubeşte nu socoteşte greşelile celorlalţi! Domnul nu se întristase pentru faptul că în mulţimea entuziastă din Ierusalim erau mii de oameni care acum îl lăudau, ci pentru faptul că, după aceştia, în spate, întotdeauna în spate, se ascundeau nişte semeni trişti, vicleni, frustraţi de pasiunea vieţii, oameni care nu ştiau să zâmbească. Erau fariseii… Erau cărturarii… Erau zeloţii …
Hristos intra trist în Ierusalim pentru un singur motiv, aceştia nu ştiau să zâmbească. Nu vroiau să zâmbească. Uitaseră de praznic şi de bucurie. Atenţi la păcate, uitaseră chiar şi de iertare. Şi Domnul era trist.
Aceste flori se ofiliseră. Şi izvorul era atât de aproape…
Părintele Cătălin
