Părintele Cătălin

Jurnalul unei zile de gânduri

 

Ieri am propus cititorilor fideli, câţi ori mai fi fiind,să-mi scrie un email privind alegerea poeziei lunii apilie, şi le-am oferit un remember Daniel Turcea, un fel de Labiş al generaţiei postmoderniste. Poet tânăr căutător de muze laice, a descoperit fulgerător valoarea creştinismului. S-a convertit simplu şi fără regrete, spre stupefacţia colegilor scriitori care îl considerau un smintit. Pe vremea sa auzeai astfel de vorbe: „ Ai auzit de Turcea ce-a păţit? Nu mai bea, nu mai scrie orice şi cântă în strană la o biserică de cartier! Săracul, ce ştii ce necazuri va avea, sau a înnebunit din prea multă poezie…” Cam aşa se vorbea de Turcea, tot la fel păţesc şi cei ce se rup de lume. O vreme sunt socotiţi nişte „visători”. Dar ei visează cu ochii deschişi. Şi ce văd în faţa lor? Împărăţia Cerurilor!

X

Hai să vă dau câteva versuri mistice de Daniel Turcea. Poate vă plac, poate simţiţi ceva în plus: Învierea

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Cel al cărui nume se văd pe plaja

Stelelor.

La tărâmul lui Dumnezeu,

A venit într-un grăunte şi acolo,

Între pustiul mic şi pustiul apei sub

măslini

a fost răstignit.

Lumea nu are decât o singură justificare- Învierea!

X

Găsesc o vorbă care mă dezcumpăneşte. Aparţine lui Octavian Paler: „ Nu mi-am sărbătorit niciodată ziua de naştere. Ce pot să spun la 80 de ani. Iubesc încă viaţa. Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari!” Reflectez profund la ce spune Paler. Neînţelesul lui mă acoperă. Şi eu iubesc pe undeva viaţa. Am un singur regret: Incapacitatea de a fi pustnic. Mi-ar fi pierdut să-mi iau adio de la toate şi să rătăcesc într-un vârf de munte. Departe de teorii, de vise,  de cei ce mă înalţă, de cei ce mă dispreţuiesc. Aş fi trăit un creştinism direct pe cruce, fără obligativitatea de a mai trage crucea după mine. Pentru că pe unde o duc se lasă cu praf, cu iluzii, cu nefericire, cu entuziasme, cu apostoli etc. Neavând însă curajul pustniclior rămân  să suport în fiecare zi iluzia că sunt de folos sau că nu aduc nici un bine lumii înconjurătoare.

X

Pe undeva zilele de paşti sunt grele. Mai ales în casele în care lipsesc posibile persoane dragi. Noaptea mă mulţumesc cu prezenţa îngerului păzitor, deşi îngerii nu vor putea niciodată suplini dumnezeire. Dar să nu spun vorbe mari: dumnezeire, mântuire, sfinţenie. Hai să încep de la firesc, de la simpla zbatere mlădioasă a lumânării de pe pervaz. Noaptea ea pare simfonie paradisiacă, promisiune de zile mai bune. Atunci mă reîntorc în mintal, îmi imaginez un câmp cu flori, lume care îmi surâde şi îmi vorbeşte frumos

X

Uneori mi-e teamă că mi-am pierdut exuberanţa, că nu mă mai surprinde nimic, nici măcar binele. 

E clasica „akedie” a pustnicilor care se mâhnesc şi nu ştiu de ce. „Mi-e bine, adică mi-e jale!” – cum spunea Adrian Păunescu. Adică să stai într-un punct şi să-ţi doreşti ceva, iar când ai acel ceva să te simţi incomodat de el şi să-ţi doreşti altceva. Morala fără iubire poate naşte astfel de mici monştrii „cu faţă umană”. Sper să nu fi ajuns acolo. Şi ca să îmi dau seama de adevăr încep a scrie poezii. Prin poezie îmi verific pulsul normalităţii. Prin poezie, vorba Mântuitorului poţi muta munţii din loc şi să îi aduci în casa ta. Totul e să ai un dram de credinţă… Hai să încerc să sciu chiar acum, ceva pe loc:

Soluţie stingheră

Soluţie la orişice problemă,

Aduceţi munţii în căsuţa voastră,

Târâţi-i peste orice teoreme,

Şi nu vă-mpiedicaţi de o năpastă.

O să vă socotească mulţi sminteala,

Nici o problemă mergeţi înainte,

Şi daţi-le şi altora porneala,

Ca să aducă munţii din cuvinte.

 

Şi casa o să redevină ţară,

Pădure cu posibilă suflare,

Şi dincolo de viaţa cea amară,

Veţi regăsi iubire şi-ndurare.

Un râs, un iepur sau o veveriţă,

Mai câte-un urs şi lin o căprioară,

Vor sta cu voi pe stânca cea pestriţă,

Fotoliul vă fi o floare rară.

Aşa va-ncepe inima să bată,

Cu munţii alungând singurătate,

Deci luaţi de bună vestea însemnată,

Cât sunt aproape munţii de cetate.

Un sigur gest şi gata va fi bine,

Prin casă va petrece dăruirea,

Aduceţi munţii cu suişuri line,

Ca să cunoaşteţi viaţa şi iubirea!


P.S: Parcă totuşi mai am ceva exuberanţă! Ce spuneţi! Of...