RESTITUIRI

CENACLUL LUMINĂ LINĂ OFERĂ AZI UN FRAGMENT INEDIT DINTR-UN DIALOG CU MARELE POET IOAN ALEXANDRU. DE ASEMENEA VĂ INVITĂM SĂ AUDIAŢI ŞI CÂNTECUL LUMINĂ LINĂ; VERSURI: Ioan Alexandu; Voce: Tudor Gheorghe





IOAN ALEXANDRU
„Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de vremelnicie”

- Aparţineţi, prin naştere, unui spaţiu geografic şi spiritual inconfundabil, unei Transilvanii de jertfă, iar prin ea, aparţineţi unui întreg topos românesc. V-aş ruga să vă referiţi, din această perspectivă, la devenirea neamului românesc.
- Trebuie ştiut de fiecare dintre noi că poporul nostru, asemenea unui stejar, este plămădit în întregimea lui, stând drept în Cosmos, din trei trepte sau izvoare: rădăcina geto-dacică, tulpina romană şi coroana creştină. Aceasta este viziunea completă asupra neamului nostru care în această triadă şi-a pornit cursul normal în istorie, cu aproape două milenii în urmă, şi astfel a rămas statornic în matca sa. Prin rădăcină, am ţinut legătura cu vechile neamuri, prin romanitate cu Europa latină, prin creştinismul romano-bizantin cu răsăritul şi popoarele vecine. Această triadă istoricii o suprapun peste cei trei factori esenţiali care generează istoria unui popor: factorul geografic, etnografic şi factorul spiritual. Toţi istoricii noştri, toate cunoştinţele neamului nostru până astăzi, marii scriitori până la Istoria lui Călinescu, reeditată de curând, apasă pe toate cele trei clape ale orgii, pentru ca să răsune plenar simfonia neamului.
Toate aceste trei izvoare stau la temelie în geneza acestui neam. N-am fi fost ca popor, fără una din ele. Nu s-a adus pe parcurs una din ele, ci toate au conlucrat la apariţia şi desfolierea ca neam organic, aici, în Carpaţi. Pentru fiecare din aceste trei trepte ne-am dat viaţa de atâtea ori – istoria noastră e podită cu sânge şi oseminte pentru a ne apăra stejarul întreg, fiinţa neamului. Vitejiei strămoşeşti a dacilor ce se socoteau nemuritori, dionisianismului i s-a infiltrat apolinicul, măsura romană, iar în venele amândurora, vinul cel blând, iubirea şi omenia, încrederea în puterea ispăşitoare a suferinţei, dragostea cumpătată faţă de familie, patrie, faţă de Cosmosul întreg, în lumina Logosului întrupat în istorie. Păstorul din Mioriţa este imposibil de imaginat în zecile de mii de variante pe tot cuprinsul ţării, din vremuri imemoriale, fără Păstorul cel frumos şi bun, aşa cum îl avem încă din secolul al treilea în Transilvania.
- Să înţelegem din aceasta că Transilvania e şi un loc privilegiat?
- Ştiu eu? Amintesc Transilvania, deşi şi în restul ţării, în Dobrogea, pe Olt, în Moldova, mărturiile vechimii creştinării noastre sunt cel puţin tot atât de numeroase, dar aici, în Transilvania, am dus o luptă poate mai aprigă decât în alte părţi pentru apărarea fiinţei Logosului. În temeiul acestui Logos întrupat în istorie, n-am putut fi asimilaţi de popoarele  migratoare şi am devenit noi înşine dătători de spiritualitate şi în puterea Logosului am convieţuit laolaltă cu cei ce s-au aşezat mai târziu pe pământ românesc. În iubirea jertfitoare a Logosului am găsit un limbaj comun care este cel al iubirii şi care cred că va rămâne ca un liant între noi, continuu, pe care trebuie să-l cultivăm în inima noastră, să ne dăm silinţa jertfitoare de sine pentru a ne creşte dimensiunea reală a fiinţei noastre care e cea a iubirii şi nu a duşmănirii, a dezbinării. Are dreptate în istorie cel ce iubeşte mai mult. În aceeaşi epocă, un istoric persan scria despre poporul român că e complet creştinat la anul 1050. Această completă creştinare a fost forţa poporului român din Transilvania, care n-a putut fi asimilat de Austro-Ungaria, care n-a avut ce să dea nou spiritului, şi această forţă a iubirii creştine româneşti este admirată.
În anul 1916, în pragul unirii tuturor românilor, un istoric german, Albert Wirth, spunea că românii sunt cea mai tenace seminţie de pe pământ: „Die Rumänien sind die Zähste Rasse der Erde”, fiindcă au ştiut să vieţuiască în adâncurile istoriei ca şi râurile din Munţii Iura şi Carst.
Istoria unui popor trebuie văzută, cercetată, în cele trei mărci: geografic, etnografic şi spiritual, şi ignorarea uneia duce la insuficienta argumentare a celorlalte. Procesul de aprofundare, de redare în întregime poporului nostru a istoriei sale naţionale, una dintre marile realizări ale ultimelor două decenii, trebuie desăvârşit. S-au făcut săpături arheologice esenţiale cu mărturii excepţionale, a fost adusă Columna lui Traian, în copie, în ţară, s-au publicat cărţi de valoare naţională, dar în ce priveşte valorificarea dimensiunii spirituale a poporului nostru, a coroanei, a celei de a treia mătci din etnogeneza poporului român, s-a făcut mai puţin. Riscul este ca, noi fiind indiferenţi de această moştenire, să şi-o însuşească alţii, aşa cum este cazul cu muzica veche de la Putna, cu atâtea descoperiri arheologice capitale, care se ruinează nepăstrate, cu atâtea opere şi personalităţi istorice ale propriului nostru trecut, fie văzute fragmentar, scoase din limitele adevărului ce le-a animat, ridicându-le la dimensiuni eroice, cum este un Mircea sau un Ştefan, sau universale, de martiri ca Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu cu cei trei fii ai săi. Marea spiritualitate umanistă s-a ridicat pe temeiul iubirii, al jertfei de sine, al muncii, al cinstirii familiei şi Patriei, atât de profunde, de cea mai curată şi înaintată spiritual origine care a dat naştere unui Dante sau Michelangelo, unui Bach sau Rembrandt, unui Grigorescu sau Eminescu, la noi mărturisind în popoare acelaşi Logos întrupat în istorie. Trebuie redat şi cunoscut în spiritul său de înalt umanism, aşa cum a rodit el în istoria naţională a poporului român. Această înaltă spiritualitate din care a apărut Cozia şi Putna, Voroneţul şi Trei Ierarhi, apărată de toţi voievozii noştri, de întregul neam.

SEMNALĂM
PE BLOGUL DE POEZIE PĂRINTELE CĂTĂLIN A SCRIS DOUĂ POEZII!
Dacă sunteţi blânzi, vă rog să citiţi!
În numele Maicii Domnului!