CALEIDOSCOP DE SÂMBĂTĂ SEARA!

CONCERT ÎN TURNIŞOR!

Mâine membrii Cenaclului Lumină Lină vor susţine un nou concert la Biserica din Turnişor începând cu ora 17. Suntem fericiţi dacă vă veţi alătura nouă şi vă promitem o seară de excepţie. Prin voia lui Dumnezeu Cenaclul Lumină Lină există şi demonstrează că cei ce iubesc acest cenaclu sunt prietenii bisericii şi ai Mântutorului Iisus Hristos. Mergem în Turnişor cu inima curată, ca să demonstrăm că în timp ce suflul misionar al bisericii noastre este ignorat, suntem datori ca să facem ceva pentru binele comunităţilor noastre.

"O ŞANSĂ ŞANSEI!"

Dialog de 7 minnute la Radio România cu PĂRINTELE CĂTĂLIN: 

( stenogramă, vineri 12 A.M.)

- Cum este să transmiţi bucurie creştinilor?

"De când am venit misionar în Sibiu mă simt bine cu toate că m-am luptat cu morile de vânt, cu ignoranţele unei lumi care a îngropat suflul activ al bisericii, cu fraţi care în lipsă de galerie au fluierat singuri a pagubă şi cinici s-au uitat la noi din peluză. Ca în fotbal, chibiţii fac legea, iar fotbaliştii îşi rup picioarele pe teren.  Nu ştiu cum va evolua acest cenaclu. Eu sper că în bine. Deşi se simte o oarecare presiune, o oarecare ignoranţă şi un deliciu de a nu face nimic, rămân la convingerea că oricine face ceva pentru Dumnezeu, face un lucru bun. În ceea ce mă priveşte, unii ar dori poate să nu fac nimic, altfel nu îmi explic unele atitudini, alţii m-ar dori să zbor mai sus printre stele. Am fire de poet, dar prefer pragmatismul religios. Prefer să îmi scrie pe blog doar cei dragi. Îmi pare rău că uneori mulţi din cei care mă citesc pe blog tac nejustificat. Mă gândesc tot mai mult să scriu mai puţin. Mă opresc să fa aceasta doar cei care îmi scriu zilnic cu atâta fior şi mă gândesc mai ales la sufletul lor. Sunt atâţia oameni care mă iubesc, care mă preţuiesc, care ţin la mine, că nu pot vedea doar obscurul din jurul meu. Şi oamenii aceştia mă iubesc atât de mult tocmai pentru că văd că încerc să fac ceva mai mult. Eu şi colaboratorii mei.  Până una alta prefer calea de mijloc. Mă simt bine cu acest cenaclu, mă simt folositor. Eu şi toţi cei ce cântăm din inimă. Restul nu contează. Mulţumesc celor care au cântat cu mine ieri, astăzi şi mâine. Sunt oameni deosebiţi, oameni care au dreptul să-L slujească pe Hristos şi să o facă cu entuziasm. Să vă gândiţi frumos şi la ei. Cine îi iubeşte pe ei, pe mine mă respectă. Vă aştept mâine. O să simţiţi ceva frumos!"

- Ce vă doriţi?

- Mai multă răbdare din partea celor dragi. Am sănătatea destul de subredă din cauza unor probleme de conduită a celor apropiaţi. Aş vrea să fie mai buni la suflet. Să mă lase să mor împăcat , când voi muri, pentru că am făcut tot ce am putut pentru oameni. Să nu mă mai forţeze prin subterfugii să fac altceva decât ştiu.  Trebuie să mizeze mai mult pe mine. Şansa biserici noastre este să dăm o şansă tuturor. O şansă şansei. Nu putem produce denivelări. Biserica nu este un spaţiu elitist, ci un azil al tuturor celor amărâţi, năpăstuiţi şi vai de mama lor. De aceea am preferat în viaţă să-mi ignor propria valoare, să mă amestec cu cei mai slabi formativ ca mine şi să fiu considerat imperfect. Tocmai pentru că primul care a făcut-o a fost Hristos. Eu l-am înţeles pe Hrsitos, i-am priceput miezul evangheliei, când stătea la masă cu "vameşii şi desfrânaţii" şi era aspru judecat. Socotit ca neinspirat, forţat (prin toate metodele, inclusiv prin cei dragi) să renunţe la cei fără valoare. Şi nu a făcut-o! A fost intransigent în a da o şansă fiecăruia. Cred că şi Maica Domnului gândeşte la fel...
Vreau să am mai multă smerenie, dar pentru faptul că nu o am să nu mă oprească nimeni să fac ceva pentru Hristos, spunând că nu sunt smerit. Nu cred în astfel de sfaturi...

-E dramatic!

- Nu, e iluzia noastră. Iluzia celor care fac donaţii la biserică şi se consideră mari creştini, a politicienilor care aruncă cu oase în biserică ca să ne închidă gura. Mie nu îmi este teamă. Ce am de pierdut? Pustia? Pe aceasta nimeni nu mi-o poate lua. Nu pot fi şantajabil. Mereu am o portiţă deschisă. Pentru că pe oriunde ies eu voi da de Hristos! Tocmai de aceea, Cenaclul Lumină Lină are mereu porţile deschise... Fiţi buni! Vă rog! Nu trăim două vieţi! Nu vreau să ne vedem în iad!

Jurnalul lui Adrian Păunescu – scris de Andrei Păunescu

Dialog :C. Noica -Adrian Păunescu în anul 1986

 (continuare)

Jilava – închisoarea cântecelor

A.P. – Sper că vă face plăcere să o auziţi cântând pe o ardeleancă mică. O cheamă Sorina Haşigan şi e din Sălişte. (Sorina cântă „Colindul Ardealului”: „Tu Ardeal, tu Ardeal,/ Îţi suntem oşteni,/ Templu sfânt, templu sfânt,/ Munţii Apuseni./.../ Asta-i ţara noastră,/ Noi nu stăm în gazdă.../.../ Fiecare munte/ Ştie-aici să cânte/ Imnul «Deşteptaţi-vă Români»!” Noica stă nemişcat şi zâmbeşte spre Sorina, mai ales când trece direct la cântecul „Deşteaptă-te, române!”)

C.N. – Ce vârstă are?

A.P. – 8 ani.

C.N. – Ce stăpânire are! La vârsta ei, copiii nu modulează. Are o voce, aşa, izibie, cum spun ortodocşii. (De abia târziu, filosoful îşi dă seama că Sorina e fetiţă. Se miră. Tunsoarea îi induce în eroare şi pe cei mai înţelepţi) Cum faceţi, întâi versurile şi apoi libretul sau invers?

A.P. – Când mă simt bine, scriu oricum. Aţi ascultat cântece autentice din Cenaclul „Flacără”?

C.N. – Nu, nu v-am apucat, nici la televiziune, pentru că, de unsprezece ani, m-am sălbăticit...

A.P. – ... chiar de când le-am scris eu.

C.N. – Dar ele se păstrează, sunt la arhivă, nu-i aşa?

 

A.P. – Da, şi chiar foarte bine. Sunt la Jilava. Acolo, e un fel de închisoare a cântecelor. Mi-au arestat tot felul de piese. Sunt în casete de plumb. Bogdan Dorneanu (soţia lui e de faţă, la discuţia de la Păltiniş), redactorul cu care am lucrat multă vreme la Radio, poate să vă spună, cel mai bine, el ştie... (Noica, prea bine cunoscător al noţiunii concrete de puşcărie, nu prea înţelege cum vine asta, o puşcărie a cântecelor. Crede că e o metaforă, o aluzie la puşcăria cu gratii de la Jilava şi întreabă dacă închisoarea propriu-zisă mai există. A.P. nu ezită să-i răspundă). Sigur că există. Dar, tot acolo, sunt duse şi benzile care li se par nonconformiste, şi sunt păzite, ca orice duşman periculos. (Ana Haşigan cântă „Foaie verde spic de pâine”. A.P. alege ce i se pare reprezentativ şi pune câteva casete ale Cenaclului „Flacăra”. Constantin Noica mănâncă două fripturi mici şi pare mulţumit. Ambianţa îl predispune la gesturi neobişnuite, pentru un om ajuns la senectute, împovărat de faima că este cel mai mare filosof român în viaţă. Tresaltă, se ridică, râde, făcând cu ochiul, pune întrebări încuietoare. Se opreşte, pentru câteva zeci de secunde, din orice altă activitate şi ascultă „Dor de Cluj”. Îi plac, în special, versurile: Şi Clujul e tot hohotire de clopote/ Şi paşii lui Blaga prin Cluj se aud”. Autorul, însuşi A.P., se grăbeşte să reia dialogul). Chiar n-aţi ascultat nici un spectacol, pe viu, din Daciada asta, cum îi spuneţi dumneavoastră?

C.N. – Nu, dar am prins ecourile. (Când Ion Haşigan îi pune vin, Noica spune că vrea numai jumătate de pahar, pentru că i se împleticeşte limba în gură. Brusc, mă întreabă dacă fac latină. Speriat, să nu mă pună cumva să traduc sau să declam ceva, îi spun că am făcut, dar prea puţin. Adevăr parţial. Am făcut în clasa a opta şi în toţi cei trei ani de liceu de până acum, dar nu mi-a plăcut disciplina şi nu am avut note grozave. Dar trebuia să-mi dau seama că omul care nu ştie cum să-şi organizeze mai bine zilele bătrâneţii, astfel încât să ducă la bun sfârşit lucrările pe care le are de fina­lizat, nu îşi permite să piardă vremea nici măcar cu pasionaţii, care îi calcă pragul tobă de carte, cu atât mai puţin cu un tânăr pe care latina îl oripilează. Filosoful continuă ideea, de la care a făcut divagaţia cu limba latină). Când beau un pahar de vin, nu mai pot spune bine cuvintele, mai ales pe cele latineşti, care au în ele combinaţii de sunete, ca astea: PR, GR, TR. Niciodată nu pot pronunţa corect cuvântul „program” după ce beau.

(Va urma)