duminică, octombrie 23

Să ne iubim preoţii

     Iubiţi creştini şi dragi cititori ai acestui blog, preoţii sunt oamenii lui Dumnezeu, ei au o putere mai mare decât cea a sfinţilor lăsată lor de către Dumnezeu, aceea de a ierta păcatele oamenilor. Să nu-i mai acuzăm de tot felul de lucruri, sunt şi ei oameni, au şi ei ispite, neputinţe şi greşeli. Oare cine are curajul să ia piatra şi să arunce în ei, oare este cineva fără de păcat? Atenţie, fără ei nu ne putem mântui, fără spovedanie la preot. De ce vedem noi totdeauna paiul din ochiul aproapelui nostru, iar bârna din ochiul nostru nu o luăm în seamă, sau, de ce ţinem desaga cu păcatele altora în faţă şi le comentăm, iar desaga cu păcatele noastre o punem în spate. Oare nu ar trebui să fie invers, să avem totdeauna păcatele NOASTRE în faţa ochilor noştri şi să ne îngrijim de ele, iar pe cele ale aproapelui să le vedem ca pe nişte neputinţe.
        Sf. Siluan de la Muntele Athos spunea:
 ”Domnul iubeşte sufletul curajos care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noi trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţa şi răbdarea sa. Trebuie să-i iubim şi să-i cinstim pe sfinţii Preoţi. Din cauza mândriei noastre şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se găsesc Preoţii. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie să vedem dacă păcatul nu vieţuieşte întru noi. Atunci când părintele duhovnic spune un cuvânt, păcatul din suflet este ars şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă sufletul se pocăieşte, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia întru Dumnezeu. Atunci împărăţia lui Dumnezeu este în noi.”

Aceşti oameni, PREOŢII, ne îndrumă - prin har de la Dumnezeu - paşii pe cale care duce la mântuire, se cuvine deci, să-i respectăm, să-i cinstim şi să ne rugăm pentru ei.
 Claudia Nemeş



Despre dragoste, cu Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa - partea a II-a - 


- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?
- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti.
- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?
- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. 
Cules de Adina Tomuța