IUBIREA  DE  DUMNEZEU

    Iubirea este dispoziţia bună a sufletului, care-l face pe om să nu prefere nimic altceva mai mult, decât să-L cunoască pe Dumnezeu.Dar este cu neputinţă să dobândească cu statornicie, înlăuntrul lui această iubire cel care s-a lipit cu patimă de ceva dintre cele pământeşti.

Aşa cum amintirea focului nu încălzeşte trupul, la fel şi credinţa fără iubire  nu luminează sufletul cu cunoaşterea lui Dumnezeu.
 Mintea care se uneşte cu Dumnezeu şi rămâne cu El în rugăciune şi iubire, devine înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare.Într-un cuvânt, dobândeşte toate cunoştinţele dumnezeieşti.

Cel care se teme de Dumnezeu are întotdeauna tovarăş smerenia.Si smerenia îl duce la iubire şi la mulţumire faţă de Dumnezeu. Prin asemenea gânduri, dobândeşte şi iubirea faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul şi Cârmuitorul vieţii lui, Căruia îi mulţumeşte neîncetat, cu multă smerenie.

Pacea negrăită pe care o au sfinţii îngeri se datorează acestor două lucruri:iubirii faţă de Dumnezeu şi iubirii dintre ei. La fel se întâmplă şi cu sfinţii tuturor  veacurilor.Cum a spus Mântuitorul nostru că în aceste două porunci se cuprind toată legea şi învăţătura profeţilor.(Matei 22,40).

                                                                                                         cules de Monica Armenciu

Credinţă şi spiritualitate

      Ce înseamnă viaţa spirituală? Există mulţi oameni credincioşi în aparenţă dar complet lipsiţi de spiritualitate.

Spiritualitate înseamnă credinţa puternică într-un sens şi o ordine în univers; credinţa că există o forţa iubitoare în spatele lucrurilor. Spiritualitatea inseamna să accepţi ceea ce este, nu să te resemnezi si să accepţi răul, pătrunderea spiritului dincolo de suprafaţa materială a lumii, urcând cu ajutorul Duhului Sfânt prin rugăciune şi contemplare, până la comunicarea cu Dumnezeu.

* 

    La sfârşitul celui de-al doilea razboi mondial, într-o casă bombardată şi abandonată din Germania s-a găsit o mărturisire de credinţă. Fusese scrijelită pe zidurile de la subsol de către una din victimele Holocaustului:

                      “Cred în soare – chiar şi când nu străluceşte

                       Cred în iubire – chiar şi când ea nu se arată

                      Cred în Dumnezeu – chiar şi atunci când nu vorbeşte”

Mihaela Hașegan

Despre dragoste, cu Părintele Pantelimon, de la Mănăstirea Oasa

Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata -

- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

Cules de Adina Tomuța

FINALUL PRIMEI PĂRȚI