În direct din Italia...

ZIUA A DOUA

REÎNTÂLNIRE CU SOARELE

ORA 9

 Am regăsit soarele şi pacea sufletească. Am fost la Verona, oraşul plin de istorie şi dragoste frumoasă, iar pe drum un soare pătrunzător mi-a inundat fiinţa cu lumină. Un sentiment nemaiîntâlnit de multişor... Soarele Italiei. Viu, aprins şi zâmbitor. Poate, pentru că, Mediterana este atât de aproape... Conduceam maşina cu atenţie, pentru că traficul pe autostradă era imens, dar zâmbetul mi s-a întipărit pe faţă instantaneu ca un chip de sfinţenie sau ca o cămaşă de forţă. Ce mult îmi lipsea acasă acest fel de a fi. De ce oare acasă oamenii sunt atât de mohorâţi, crispaţi, suspicoşi, speriaţi de iad, de plata păcatelor, de greşelile altora, de faptul că Dumnezeu e justiţiar, devenind şi ei îngrijoraţi, absurzi, revanşarzi?

   

În ultima vreme, în România, nu am văzut decât caricaturi de creştini, găşti de compromis, în numele supravieţuirii, extreme cu ten ortodoxist, duhovnici apocaliptici, şi situaţii ciudate ce-ţi scurtează bucuria şi firescul vieţii. Frică permanentă de păcat, de vechile erori, de viitoarele păcate... Viaţa pare în anticamera cimitirului...  Acasă, îţi este frică să priveşti chiar şi soarele, nu cumva ca "cineva" să te observe şi să-ţi spună că ţi-ai pierdut echilibrul, harul, sancţionându-te prin atitudini specifice românilor, absenţă, plecări spre necunoscut, lacrimi sentimentaliste şi fataliste. Of, ce bine, că cel puţin pentru câteva zile am scăpat de acest  dureros coşmar. Ce bine şi ce durere... Mă gândesc la cei care cu sufletul curat m-au ajutat să fiu aici. Ei s-au gândit că au un duhovnic şi pentru mâine... Mda, şi pentru mâine... Unii... Lor le mulţumesc... Pentru că, ţara mea e inima mea...

ORA 12 Verona m-a primti ca un cântec de milă. Am urcat pe culmile oraşului ca să contemplu imagilnile sublime de belvedere. Am fost uimit. Stingher m-am aşezat pe o piatră şi am privit spre infinit. Am mers printre străduţe mici, înghesuite, misterioase,,, Multe sentimente s-au reaprins în mine. Un dor de linişte sufletească teribil... I-am spus prietenului meu, că bine îmi pare a sta aici, sau la Padova, într-o locuinţă modestă, ani de zile, spre a mă desprinde de tot, spre a simţi, în recluziune, fericirea şi a-mi conserva sănătatea. Acasă, oamenii te înţeleg în limite. Ei te vor teafăr, puternic, impecabil. Ca o femeia frumoasă. Câtă vreme eşti în aceste calităţi credincioşii se ţin după tine... Când dai semne de oboseală, de umanitate te trimit în amintire...

    Oraşul e curat, nici urmă de vulgaritate. Dar aceasta este doar partea luminoasă a Italiei. Desigur, că dincolo de această faţadă e şi Italia amărăciunilor, a mafiei, a fărădelegii etc. Italienii, cum spunea amicul meu de la chioşcul de ziare de la Basilica San Antonio sunt oameni cu multe feţe. Bărbaţii instabili, dar aparent afectuoşi. La modă doar în aparenţe... Şi multe femei se aruncă în plasa lor. Pasionali în vorbe, în gesturi, în sport, au şi destule carenţe comportamentale. Şi pe undeva, sunt mai rasişti decât nemţii... Mi-a spus-o chiar un Italian. Un italian care iubeşte românii, pentru că sunt latini şi prieteni cu "amicul" San Antonio... De fapt, despre acest prieten, vânzătorul de la choşcul de ziare, am scris chiar astăzi o povestioară, pentru posibila viitoare carte de proză, pe care o voi intitula: Cum să regăsim bucuria...

ORA 15. Reîntâlnire cu Sfântul Anton. M-am rugat pentru toţi. I-am citit în Capela Sfântului Luca, acatistul compus de mine. Am trecut de câteva ori pe la racla cu sfinte moaşte. De fiecare dată, mi-am pus câte o dorinţă pentru alţii. I-am pomenit pe cei dragi, pe credincioşii mei, pe cei învrăjbiţi, pe cei trişti. Pentru toţi, am cerut un an mai bun, mai uman, mai plin de zâmbet. I-am spus Sfântului Anton, că treaba cu zâmbetul şi împăcarea e o chestiune de urgenţă la Sibiu. Că nu aş mai dori să mai vin o dată la Padova şi problemele să nu se rezolve. Şi, pentru aceasta, am cerut echilbru în sentimentele religoase ale celor care mi-au promis ascultare. Şi, mai ales, să se ferească de excese, de pietism, de atitudini bigote, de ploconiri duhovniceşti aiurea, de extreme în exprimarea credinţei. Să-i văd pe toţi buni, calzi unii cu alţii, aşa cum sunt ardelenii când au sufletul stăpânit şi blând, atunci când primăvara turmele pornesc în transhumanţă şi lacrimile curg de dor.

   Am simţit că Sfântul Anton mi-a răspuns: "Aşa va fi!Dar, nu cu toţi. Nu te amăgi acolo unde sufletele sunt rănite. Nici eu nu am putut ţine pe toţi în iubire. Nici măcar Hristos... Mereu e unul care se rupe de la turmă, pentru că păstorul e prea bun cu alţii. Iuda, a fost dezamăgit de Iisus şi de aceea a socotit un act de "dreptate" să se ducă la farisei. Credea săracul că aşa îşi linişteşte conţtiinţa... Pe unii vrăjmaşul i-a învins deja. Dar, nu uita promisiunea mea, o nouă armată se recompune, cu oameni dornici de luptă, de ascultare şi de iubire! Mergi înainte părinte! Harul tău este bucuria mea, iar dragostea mea este chezăşia că vom fi mereu împreună!

... La Padova a fost din nou soare. Soarele care îmblânzeşte frigul şi dorul de casă. La Padova crinii înfloresc în fiecare anotimp, pentru că inima Sfântului Anton se lasă milostivă în fiecare palmă de împăcare. Bucurie!

Părintele 


ULTIMA ORĂ!
PE BLOGUL DE POEZII
CITIŢI CUM E SOARELE PĂRINTELUI CĂTĂLIN