Scrisoare deschisă pentru Victor!

Un comentariu la o rană închisă...
   Salut din plin atitudinea colegului nostru Victor Stoica de a posta pe acest blog(citiţi mai jos) un răspuns la o atitudine deja cunoscută şi forţat oportunistă a unei anumite părţi de părţi din presa sibiană. Mă regăsesc deplin în anii în care pe posturi de televiziune apăram dreptul la demnitate a Bisericii Ortodoxe. Revăd pe o peliculă imaginară miile de ore în care ceream sibienilor să-şi recunoască resursele ortodoxe, româneşti şi morale şi să nu le banalizeze niciodată. Şi slavă Domnului pe atunci era linişte în Sibiu. Nimeni nu-şi permitea un comentariu ca cele de astăzi. Nici măcar vrăjmaşul...
   Îmi permit însă să îi dau un sfat bun fratelui Victor, ştiind desigur că el îl va urma cu sfinţenie cuvintele mele, aşa cum a demonstrat-o şi în alte câteva acţiuni ale Cenaclului Lumină Lină.
Victor, te rog frumos,rămâi la fel de incisiv, de apologet, de om care suferă pentru Biserică, dar încearcă să nu scoţi "eroi" din oameni medii, poate pe undeva talentaţi(e o părere personală în cazul respectivului ziarist), dar în orice caz certaţi cu iubirea creştină. Ei nu vor fi niciodată oamenii lui Hristos, nu vor înţelege nici când vor trece prin durererile propriei vieţi (pentru că vor avea şi dânşii necazuri) ce înseamnă Crucea şi Învierea Domnului. Cu atât mai puţin semnificaţia sfintelor moaşte.
   Eu unul am făcut "cunoscuţi" oameni care, deşi poateînzestraţi cu harisme în unele privinţe, au pierdut cel mai important examen al vieţii şi al creştinismului: smerenia.Dar să şti, că aceşti semeni au un totuşi un singur punct comun şi de fapt de nezdruncinat:sunt cu toţii la fel de vicleni, de slabi, de frustraţi, urzesc totul la întuneric,se coagulează uşor prin vicii(altfel ei se judecă între ie, dar sunt uniţi când pleacă la bârfă şi la pradă), te urmăresc din umbră(inclusiv pe acest blog, afirmând însă în faţa altora că ei nu citesc articolele tale, că sunt scrise prost, că nu-i interesează, că de fapt ţin la Hristos, la tine, la valorile morale etc.). Să nu îi crezi niciodată. Săracii sunt complexaţi. Abia aşteaptă să îi nominalizezi, să le dai o importanţă, să te atingi cu o aluzie de ei, să îi ataci, pentru ca să iasă la suprafaţă, chipurile pentru a-ţi da replica ca orice om "cu concepţiune....). Altfel ei ar fi nişte iluştrii anonimi, care se sting încet, încet...
  Şi să mai şti dragă Victor că numai noi greşim, pentru că numai noi îi putem face "mari" pe astfel de oameni. Altfel de ei nu s-ar auzi niciodată mai mult decât le este dat de la Dumnezeu să fie. Noi îi lăudăm, noi le mulţumim mereu public, la orice "gest" şi le creăm din nimic vedetismul. Apoi ei ne lovesc la o adică, pentru că ei nu se mai gândesc la gestul nostru de a-i înălţa. Ei sunt pur şi simplu oameni...
  Te rog, nu repeta greşelile mele personale, de a-ţi pune încrederea în cei ce pândesc "emanciparea", de cei ce sunt mereu conflictuali, gata de a se arăta la umbra personalităţii tale. Crede-mă sunt lacomi şi avizi.Abia mai stau pe scaunele lor şi în birourile lor. Vor cere mereu "safe-uri", "epurări", "execuţia non-valorilor", "eticism". Şi nu vor avea niciodată curajul unei vieţi creştine , a iertării, a smereniei absolute. Îţi spun eu, calcă pe Hristos la orice oră. Din creştinism au scos iubirea şi iertarea şi au lăsat în locul lor sadismul şi patima. Sunt atât de slabi pe cât sunt de ridicoli. O să-i vezi de fiecare dată când scrii despre ei cum ard, cum reacţionează, dar nu pentru că s-ar simţi, vezi Doamne, umiliţi, ci pentru că ei simt că a venit momentul să mai iasă şi ei pe la suprafaţă. Habar nu are însă lumea cine sunt ei... Dar ei ne pot trage mult în jos şi pe noi. Ne pot desfinţa. Ne pot oprii din zbor, ca să intrăm în balta lor murdară...
 Nu crea deci statui din pietre de baltă. Nu te uita după "diplomele" lor. Ei nu sunt creştini. Ei doar profită de "masa creştinilor" şi de bucatele lor. Şi lor le va lipsi întotdeauna, dar întotdeauna căinţa. Niciodată nu vei auzi din gura lor un: "Iartă-mă!"
Haide frate Victor, haideţi dragii mei să  mai terminăm cu apologia în faţa licuricilor de internet sau a prădătorilor de breaslă ziaristică. Cine a pus punct în viaţă unui capitol să aibă demnitatea de a menţine acest punct. Virgula înseamnă o slăbiciune şi a apă la moară pentru cei ce nu au de fapt nici o valoare.
Te îmbrăţişez cu drag Victor şi să nu uiţi că în felul tău eşti un om mult preţuit de Dumnezeu. Te rog să scrii cât mai mult despre valorile vieţii noastre, despre noi, despre oameni simplii şi minunaţi pentru care merită să suferim!
Părintele Cătălin
P.S. Se spune că cei ce reacţionează în urma a ceea ce scrii o fac pentru că se simt cu "musca pe căciulă". Stai însă liniştit, noi avem valoarea noastră, nu trebuie să ne spună nimeni cât de "răi" sau "buni" suntem. Destul ne e că Maica Domnului e mereu lângă noi...  ce altceva să mai primim de la lume. Laude? Onoruri? Nu au nici un sens. Deci, nu deznădăjdui dacă cineva reacţionează la ceea ce ai scris.
 Promit, că şi în ceea ce mă priveşte de azi înainte nu voi reacţiona la nici o polemică, voi şterge orice email negativ înainte de a-l citi(simţindu-i încărcătura) şi voi scrie doar despre lucruri frumoase. Nu se ştie cât mai "stăm" pe aici, pe pământ. Apologetul din mine de ieri a murit de mult, iar astăzi nu mai am decât câteva bucurii şi o singură pasiune adevărată: Maica Domnului! Măcar să trăim deci frumos...


NU SUNTEM SALVAȚI, DAR AVEM O CALE!

Suntem bolnavi, suntem grav bolnavi. O lipsă flagrantă de atitudine ne mănâncă viscerele încet și sigur, de parcă am avea asupra noastră un blestem greu și ireversibil. Nimeni, dar nimeni nu a luat până acum poziție în fața unui atac direct îndreptat împotriva Sfinților, împotriva lui Dumnezeu, împotriva credinței și a convingerii intime și profunde a fiecăruia dintre noi.

În urmă cu câteva zile, saptămânalul Turnul Sfatului publica în versiunea online editorialul ”Suntem salvați! Au venit moștele!”, editorial semnat de jurnalistul Alin Bratu și pe care îl puteți citi aici.

Argumentele folosite sunt vechi de când lumea: în vremuri trecute aveau iz păgânesc, acum au miros neoprotestant, atotștiutor. Mai dureros este însă atunci când acuzele vin din partea alor tăi, creștini botezați, care însă nu s-au mai întâlnit cu ortodoxia decât atunci când au trecut pe lângă o biserică. Ți se aruncă nu în față, ci direct în suflet, în convingerile cele mai profunde că ești un incult, un lipsit de educație, sau, în cel mai bun caz, un biet idiot care mai crede în poveștile de la gura sobei: ”cum poți dom’le să pupi toate mortăciunile?”, ”amice, ești cel puțin idiot să crezi că o tibie îți poate aduce noroc, <Că fata va lua bacul, că soțul va renunța la băutură sau că nora îi va da un SMS,>  sau că ”spre diferență de evul mediu, toți cei adunați la pupat moaște știu să citească, să scrie și totuși nu văd ridicolul situației”.

Ei bine, dacă așa stă situația, vă mărturisesc faptul că sunt un ”biet idiot”. Am fost să sărut moștele Sfinților și o să merg în continuare. O să merg să sărut osemintele neputrezite și izvorâtoare de mireasmă ale unor oameni care au îndrăznit să creadă atât de profund încât au murit înghețați, bătuți în cuie, arși sau fierți de vii, trași pe roată, sfâșiați de lei în arene, trași pe roată, uciși cu pietre, îngropați sau jupuiți de vii, cu o barbarie greu de imaginat în zilele noastre atât de îmbibate în confort și trai molcom. O să merg și o să sărut trupurile schingiuite care au fost lăsate la porțile cetăților spre a fi mâncate de câini şi de păsările de pradă, dar care niciodată n-au avut o astfel de soartă, ci au ajuns, paradoxal și inexplicabil pentru unii, în mod miraculos pentru alții, întregi, neputrezite, izvorâtoare de mir și cu o istorie grea de minuni în spate până la noi.

Sunt Sfinți care nu au renunțat la credința lor nici măcar cu prețul vieții. Nu au primit salarii, pensii, ajutoare sociale, ci au fost dedicați unor idealuri pe care nu le-au părăsit niciodată, în ciuda greutăților și suferințelor. Sunt modele și exemple nu doar în viața creștină, ci și în acest cotidian gri de care ne plângem și ne văităm în permanență. Cu siguranță am trăi în sfârșit bine dacă am prelua, fie doar la nivel social, modul în care Sfinții au înțeles să trăiască pentru niște idealuri. Din păcate însă multe din trupurile și sufletele românilor de astăzi sunt ”mai” moarte decât osemintele din racle.

Sfintele Moaște n-au venit la Sibiu ca să rezolve contractul păgubos cu Bechtel, să crească nivelul de trai sau să acceseze fonduri europene. Au venit să ne aducă niște principii care pe pe Ei i-au călăuzit spre sfințenie, iar pe noi ne pot călăuzi spre orice ideal bun și drept.

de Victor Stoica

LUMINA OCHILOR VOȘTRI

Neputință, haos, confuzie. O lume dezorganizată, în care însăși noțiunea de „sfințenie” își pierde sensul definitoriu. Mărturisesc că și eu mă număr în rândul „bieților idioți” care s-au închinat moaștelor sfinților. Alături de voi, cei care citiți acum blogul și îi urmați lui Hristos, îmi simt gândul îndrumat de ideea de „sfânt” și „sfințenie”. Sfințenia este iubirea fără de sfârșit. Nu poate fi demonstrată prin nicio formulă matematică, nu poate fi desființată de discursul acid al unui ziarist care combate, poate involuntar, una dintre trăsăturile noastre definitorii ca și popor: credința, cu tot ceea ce înglobează aceasta. Ochii sufletului nostru aleargă să o ajungă, dar ea devine mai vastă, la fel ca infinitul iubirii lui Dumnezeu față de oameni.

Sfinții nu au fost existențe nevăzute, nu sunt personaje de basm. Ei au fost trăitori deplini ai vieții, dar străduindu-se să înfrunte, din răsputeri, ispitele și păcatul, prin trăirea absolută a dragostei față de Dumnezeu. Este trist că, într-o lume în care suntem liberi să ne alegem calea, am putea alege să închidem ochii, să ne transformăm inima într-un bulgăre de gheață, calculandu-ne cu destoinicie clipele destrămării sufletești.

            Refuz să cred acest lucru. V-am văzut pe voi, cei care ați așteptat ore în șir, în liniște, în pace, să sărutați moaștele sfinților. Cred în iubirea voastră. Ortodoxismul trăiește prin lumina ochilor voștri!

                                                                                               De Alina Dobrin